ŞTEFAN KHALIL

În periplul nostru gazetăresc printre bisericile-monument şi mănăstirile din judeţul Dâmboviţa, ne-am oprit, pentru astăzi, la biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril”, situată în centrul vechi al fostei capitale muntene a ţării Româneşti. Din cauza vremurilor grele prin care lăcaşul de cult a trecut de-a lungul istoriei sale, la această biserică nu s-au păstrat informaţii clare asupra anului ridicării sau numele ctitorilor, deşi se crede că ar data chiar din vremea domnitorului Vlad ţepeş – sec. al XV-lea. O pictură din anul 1849 şi care a fost aşezată deasupra uşii de intrare în pronaos, dovedeşte că în anul respectiv nu se mai ştia cine au fost primii ctitori. Cu toate acestea, în anul 1615, în baza menţionării documentare a bisericii, este dovedit că exista cel târziu la începutul secolului al XVII-lea, iar alte păreri spun că momentul cel mai posibil al construirii sale poate fi plasat către sfârşitul secolului al XVI-lea, când pe tronul ţării Româneşti se afla Petru Cercel.O altă descoperire a arheologilor susţine ideea că biserica ar fi fost construită între anii 1450-1460 şi este, aşadar, atribuită domnitorului Vlad ţepeş. Prin săpături arheologice s-au găsit fundaţiile a încă două biserici preexistente. O biserică de zid, construită între anii 950 – 1000 şi o altă biserică din lemn, construită între anii 650 – 700. Potrivit amiralului de origine italiană, Francisco Sivior, în acea perioadă, la vechea Cetate de Scaun au fost ridicate numeroase construcţii. Prima renovare a bisericii, din a doua jumătate a mileniului al II-lea, a fost făcută de postelnicul Vasile Maican şi de vistiernicul Iancu Rădulescu, dar „ajungând la desăvârşită dărăpănare”, şi fără prea multe resurse materiale de „a se preînoi”, a fost reparată în anul 1849 de Ioan Avram ţarigrădeanul, care ,,i-au făcut o nouă învelitoare, au tencuit-o şi au zugrăvito pe dinăuntru şi p-afară … au ridicat din nou turla de dinainte … adăugând clopotul cel mare”. Acoperit cu o boltă semicilindrică longitudinală, spaţiul dinspre vest al naosului este mai mare decât multe alte edificii asemănătoare cu acesta. Există două masive de zidărie, cu secţiunea triunghiulară, partea exterioară dinspre vest a absidelor laterale, în locul de intersecţie al acestora cu zidurile de sud şi nord. Meşterul constructor de la acea vreme a făcut în aşa fel să obţină o încăpere mai spaţioasă a naosului, care a căpătat prin această rezolvare o monumentalitate sporită. Aceste aspecte permit o asemănare cu arhitectura bisericilor din cuprinsul mănăstirilor Mihai Vodă din Bucureşti şi Jitianu de lângă Craiova, ce au fost construite cam în aceeaşi perioadă. Pisania din interior, din anul 1849, precizează faptul că pictura interioară şi exterioară au fost realizate de Avram, Sache şi Pârvu în acelaşi an, atât dintr-o inspecţie zugrăvită pe zid, precum şi din însemnările aflate pe patru icoane realizate la 3 iulie 1820, de zugravii Nicolae şi Bănică, care au lucrat şi la biserica Sfântul Gheorghe din Târgovişte. Se mai presupune că tot în acea perioadă ar fi fost realizată o decoraţie mai veche, de înaltă factură, ce a fost păstrată şi până astăzi în naos, realizată tot de aceşti doi pictori. Importanţa zonei istorice în care îşi face veacurile aşezământul a fost sporită şi de imediata vecinătate cu locul naşterii marelui Ion Heliade Rădulescu, în a cărui casă monumentală se află astăzi Cercul Militar din Târgovişte. Biserica a mai fost restaurată prin Comisiunea Monumentelor Istorice în anul 1910. În acest mod a fost refăcut şi acoperişul, iar turla de pe pridvor i-a fost demolată. A fost reconstruită la 1949, au fost refăcute cornişele stricate de ploi, au fost reparaţi pereţii fisuraţi în interior şi toate faţadele au fost tencuite integral. Începând cu anul 1460, până în anul 1948, lăcaşul de cult a fost considerat Biserica Armatei Române. Imediat după acest an, când a fost instaurat şi regimul comunist în România, ctitoria a devenit Biserica Parohială de Mir pentru credincioşi. La cutremurul din 4 martie 1977, biserica a fost închisă timp de 33 de ani. Lăcaşul a intrat în autodegradare totală, iar la 10 aprilie 2011, după finalizarea lucrărilor de reparaţie şi consolidare, ce au fost realizate cu strădania preotului Vasile Spătaru şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, biserica a fost resfinţită şi redeschisă, fiind frecventată de mulţi credincioşi.