Suntem în Duminica dupǎ Înǎlţarea Sfintei Cruci, zi în care pericopa Sfintei Evanghelii pusǎ spre reflectare nouǎ, creștinilor dreptmǎritori, ne amintește cǎ iubirea lui Dumnezeu pentru noi se descoperǎ permanent în Crucea lui Hristos iar rǎspunsul nostru de iubire faţǎ de Dumnezeuse aratǎ și se împlinește în crucea vieţii noastre, purtatǎ pe urmele lui Hristos.

Pericopa evanghelicǎ a acestei Duminici este foarte cunoscutǎ, avȃnd în centrul sǎu omul chemat sǎ se mȃntuiascǎ prin Crucea Domnului, care are douǎ dimensiuni: una, vǎzutǎ-Crucea, altarul jertfei, și alta, nevǎzutǎ-Crucea duhovniceascǎ a vieţii noastre: „Oricine voiește sǎ vinǎ dupǎ Mine sǎ se lepede de sine, sǎ-și ia crucea și sǎ-Mi urmeze Mie”.(Marcu 8,35) E  voia noastrǎ sǎ ne ducem la întȃlnirea cu El, prin actele cultului divin sau a ne vedea de treburile noastre, pentru cǎ oamenii sunt înzestraţi cu liberul arbitru, adicǎ libertatea de a decide ei înșiși încotro sǎ meargǎ. De aceea Dumnezeu adreseazǎ aceastǎ chemare cǎtre toţi, absolut cǎtre toţi, dar nu constrȃnge pe nimeni.Îi lasǎ pe toţi liberi sǎ decidǎ ei înșiși, sǎ fie ei înșiși responsabili pentru faptele lor.

Aceastǎ chemare și umare a lui Hristos are drept primǎ condiţie a rǎspunsului nostru lepǎdarea de sine adicǎ dǎrȃmarea omului vechi, plin de rǎutate, egoism, ambiţii deșarte, desfigurat de mulţimea pǎcatelor sǎvȃrșite. O astfel de lepǎdare de sine duce la reîntoarcerea în sine a fiecǎruia, la o cunoaștere și o asumare a stǎrii în care ne gǎsim, precum și la refacerea sinelui prin spovedanie și iertare, prin lucrarea faptelor bune și reașezarea vieţii pe temeliile preceptelor evanghelice. Este o invitaţie la smerenie, de unde nu poate cǎdea nimeni, este o dezrǎdǎcinare a iubirii de sine înlocuitǎ cu iubirea aproapelui ca pe sine care luptǎ și îndepǎrteazǎ orice patimǎ și orgoliu, creȃnd astfel o stare de liniște și pace necesare unei vieţi frumoase și împlinite.

Acum vine cea de-a doua condiţie pusǎ de Mȃntuitorul celor ce vor sǎ-L urmeze: „Sǎ-și ia crucea sa”, adicǎ acea asumare și înţelegere așa cum trebuie a destinului fiecǎruia, care este în același timp pǎmȃntesc și ceresc : a-ţi face datoria pe pǎmȃnt, cǎtre familia și aproapele tǎu, cǎtre societatea în care trǎiești și a-ţi face datoria și cǎtre Dumnezeu, cǎtre Care te îndrepţi ca finalitate a vieţii tale pǎmȃntești, dar început al veșniciei. În acest sens crucea înseamnǎ tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adicǎ la Dumnezeu.

Cel ce știe sǎ-și poarte crucea, poartǎ cu el, în același timp, harul și iubirea Domnului. De aceea, crucea vieţii noastre nu este o povarǎ, ci o bucurie; cȃnd te dǎruiești celui drag nu o faci cu tristeţe și cu reţinere, ci cu bucurie și entuziasm. Purtarea crucii înseamnǎ, deci, curaj în a birui toate greutǎţile și încercǎrile apǎrute pe firul vieţii acesteia, rǎbdare în diferitele suferinţe pricinuite de sǎvȃrșirea pǎcatului, dar mai ales, dragostea care le întǎrește și biruiește pe toate. Sfȃntul Isaac Sirul mǎrturisește în acest sens: „Calea lui Hristos este crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodatǎ la cer prin comoditate.”

Mesajul evanghelic adresat omului de azi și din generaţiile urmǎtoare are un sens cu totul pozitiv, înalt și mȃntuitor. El ne îndeamnǎ sǎ primim și sǎ iubim Sfȃnta Cruce în dimensiunile ei, sǎ ne-O asumǎm fiecare ca drumul frumos și sigur care ne duce și ne întȃlnește cu Hristos. Este minunatǎ și expresivǎ rugǎciunea de încheiere a Acatistului Sfintei Cruci (pe care vǎ îndemn sǎ-l citiţi în perioada aceasta, spre folosul sufletesc al dumneavoastrǎ), în care, dupǎ ce mǎrturisim puterea Sfintei Cruci izvorȃtǎ din jertfa Mȃntuitorului Hristos, cerem „înmulţește-mi Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar sǎ-mi înmulţești împreunǎ și sǎ-mi prisosești și rǎbdarea și puterea, ca sǎ pot rǎbda toate cȃte mi s-ar întȃmpla.Amin.”

                                                                                              Pr. Mihai Mǎnoiu, Parohia Doicești