Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este cunoscută în popor sub denumirea de Florii. Este un eveniment care se petrece cu o săptămână înainte de Patimile Sale. Din această zi începe Săptămâna Patimilor, iar în biserici se săvârşesc în fiecare seară Deniile. Domnul intră în Ierusalim călare pe un mânz de asin. Intră smerit, arătându-le celor de faţă că nu este o persoană care a venit să stăpânească această lume. Totodată ne descoperă prin acest gest, că nu-L putem întâlni pe Domnul decât în smerenie. Această intrare este drumul spre moartea de bunăvoie. Chiar dacă moartea Sa a fost hotărâtă de conducătorii cărturarilor şi fariseilor, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte de ea ca fiind o jertfă de bunăvoie. Hristos, deşi avea puterea de a-i înfrunta pe cei care îi doreau moartea, căci era şi Dumnezeu, nu fuge de moarte. Dimpotrivă, o primeşte pentru a o birui din interiorul ei. Astfel, intrarea Sa în Ierusalim este o anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Ramurile de salcie care sunt binecuvântate şi dăruite credincioşilor exprimă tocmai această biruinţă asupra morţii. Într-o predică rostită în duminica Floriilor, Sfântul Chiril al Alexandriei spunea: “Ieri, Hristos dăruia viata unui om, adică lui Lazăr, iar astăzi, El însuşi vine spre moarte. Ieri îl învia pe mortul de patru zile, astăzi vine în Ierusalim ca să învieze din morţi după trei zile”. Această intrare a Domnului în Ierusalim a fost vestită de proroci cu mult timp înainte de a se petrece. De aici reiese că ea face parte din planul de mântuire al lui Dumnezeu. Cunoaştem din Sfânta Scriptură că Mântuitorul a plâns în momentul în care a văzut că Lazăr este mort şi pus în mormânt. Plânsul Său ne arată că moartea nu este o stare firească, că omul nu a fost adus la existenţă pentru a muri, ci pentru a trăi veşnic. În Evanghelii se menţionează de două ori că Hristos a plâns. Prima dată, atunci când S-a aflat în faţa morţii prietenului Său, Lazăr, iar a doua oară, atunci când venea spre Ierusalim (Luca 19, 41). Mântuitorul Hristos ne arată nouă că moartea este un somn, o trecere la viaţa veşnică iar această trecere trebuie făcută cu demnitate şi credincioşie, astfel tristeţea şi lacrimile devin bucurie veşnică în Iisus Hristos. În această zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie, care se împart creştinilor, iar slujitorii Bisericii le ţin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. Cu acestea, după ce au fost aduse la biserică spre a fi sfinţite, creştinii împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele. Salcia este mereu înflorită în această perioadă a anului, o expresie a fertilităţii şi a reînvierii naturii. De asemenea, se spune că e bine să te încingi cu aceste ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul. Cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, apicultorii înconjoară în ziua de Florii stupii, iar ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub brazdă. În tradiţia populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă apa unui râu. Dupa modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a rânduit ca în această zi să împartă credincioşilor ramuri de salcie binecuvântate. Ramurile de salcie simbolizează biruinţa asupra morţii. Să ne deschidem deci sufletele pentru a primi pacea şi Învierea, să înviem odată cu Lazăr la o viaţă mai sfântă şi să-L întâmpinăm cu ramurile credinţei şi ale smereniei pentru a preamări Dumnezeirea şi să arătăm lumii cine este Domnul Slavei, Iisus Hristos Mântuitorul nostru.

Pr. Marian Stan Parohia Cucuteni