❚ Remarcat şi îndrumat chiar de George Enescu, dâmboviţeanul născut la Pucioasa a intrat într-o nemeritată uitare ❚ El a avut privilegiul de a concerta între anii 1942 şi 1945 alături de „divinul Enescu”, aşa cum îl numea pe mentorul său ❚ Pe lângă muzică, Mihai Constantinescu a mai avut o mare iubire, poezia

PETRE DRĂGUŢOIU

Mihai Constantinescu (21 august 1926, Pucioasa – 25 februarie 1987, Bucureşti), violonist de talie mondială, a absolvit liceul în oraşul natal de la poalele Patranei şi apoi Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, fiind remarcat şi îndrumat chiar de George Enescu, cel cu care dâmboviţeanul Mihai Constantinescu a concertat între anii 1942-1945 şi pe care tânărul violonist îl numea „divinul Enescu”.

„Tânărului Mihai Constantinescu, urându-i să ajungă acolo unde marele său talent ne dă speranţe că va ajunge”, spunea George Enescu. Şi, evident, Mihai Constantinescu nu a dezamăgit.

Adolescentul care obţinea la 15 ani „Premiul european pentru vioară” (anul 1941) la Festivalul Internaţional de la Weimer, localitatea în care şi-a scris creaţiile şi a fost înmormântat marele Goethe, a devenit un violonist virtuos, unul dintre cei doi mari violonişti importanţi ai României postbelice (alături de Ion Voicu).

Pe lângă vioară, Mihai Constantinescu a mai avut o mare iubire: poezia. Debutul său literar a avut loc în anul 1968 în revista „Tomis”, iar cel editorial cu volumul „Izvorul nopţilor albe” (Editura pentru literatură, Bucureşti).

Au urmat volumele „La porţile cuvântului” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975), „Liman virtual” (Editura Cartea Românească, 1983) şi antologia lirică „Poarta cuvintelor”, îngrijită de Ion Potopiu, care l-a cuprins şi pe Mihai Constantinescu.

Iată cum se autodefinea în câteva versuri: „Aşa îmi este felul: să mă căznesc pe creste/ Gonit mereu de furii ca tragicul Oreste/ Şi când la urmă, Charon îmi va întinde puntea/ Vreau pulberea de stele să-mi umezească fruntea”.