Fragmentul din Sfânta Evanghelie pe care îl citim la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două vindecări miraculoase, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, asupra a doi orbi şi unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conţine multe şi profunde înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul, Îl urmăreau şi Îi cereau cu insistenţă să-i vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos evidenţiază importanţa credinţei în primirea vindecării. “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, îi întreabă Hristos Mântuitorul pe cei doi orbi care doreau cu atâta înflăcărare să se vindece. Iar ei au răspuns: “da, Doamne!”. “După credinţa voastră, fie vouă”, le spune Iisus, şi în clipa aceea “s-au deschis ochii lor”.

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată “au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul”.Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El aşteptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai era în toate facultăţile psihice şi sufleteşti, nu mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii evanghelice similare (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa, fiind stăpânit tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai aşteptat mărturisirea credinţei de la mutul demonizat, ci, cu iubirea Sa mult milostivă, i-a redat sănătatea trupească şi sufletească. În acest caz, a fost suficientă credinţa şi dragostea de aproapele a celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus şi care au crezut că El îl poate vindeca. După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Hristos “le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Dar ei, “ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela”. Vedem, aşadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credinţă celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu trâmbiţeze, să nu se laude cu vindecarea, nici să nu-L laude pe El ca fiind vindecător. De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă ca, după ce săvârşim binele, să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria şi chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noştri aflaţi în suferinţă, în necazuri, în singurătate şi în deznădejde!

Pr. Flaviu Movileanu, Parohia Stolnicu din Târgoviște