GEORGE COANDĂ

Alegerile prezidenţiale 2019 au intrat de peste 24 ore în istorie. Românii, şi dinlăuntrul ţării, şi cei risipiţi prin zările planetei Terra, aşteaptă acum să se întâmple ceva, bineînţeles, de bine. De fapt, aşteptarea asta, dupătrei decenii de la revoluţia din decembrie 1989, a devenit exasperantă. Se simt trădăţi uitaţi, sfidaţi, umiliţi. Promisiunile politicienilor, indiferent de ce culoare politică vor fi fiind, nu le ţin de cald. Nu le mai spun nimic.Dar absolut nimic. Nu relev lucruri noi. Sunt atât de vechi că ne-au obosit. Pe ici, pe colo s-au mai făcut/se fac cârpeli, pe la pensii, pe la salariile bugetarilor, prin sistemul de sănătate, dar toate astea sunt frecţii la un picior de lemn mâncat de carii. Cum să privim în viitor? Aşa m-a întrebat, deunăzi, cu tâlc, aflâdu-mă într-o piaţă a Târgoviştei, un cetăţean care mă ştie de jurnalist. Ca şi cum un jurnalist le-ar şti pe toate, şi mai ales secretele vieţii. Nu, nu le ştie pe toate. Acea sintagmă „cum să privim” cuprinde tâlcul. Căci, dacă cei ce guvernează n-au fost în stare – mai precis, n-au vrut să fie în stare – să-ţi ofere o viaţă mai bună, siguranţa zilei de mâine, o „ţară ca afară” (hai să recunoaştem, că avem de-a face cu un mit), cum să priveşti în viitor? Parlamentul României, Guvernul, preşedintele republicii sunt supremii factori de decizie şi spre ei se îndreaptă, şi cu speranţă, şi cu îngrijorare, şi, nu o dată, cu revoltă, de multe ori perfect îndreptăţită, ochii românilor. Treizeci de ani de aparentă democraţie, de manipulare sub pulpana ei, românii fiind momiţi cu zăhărelul… amar al unor iluzii fantasmagorice, de adâncire letală a prăpastiei dintre opulenţa inimaginabilă a unor „îmbogăţiţi de revoluţie” şi sărăcirea unei mase uriaşe din populaţia ţării: acesta este bilanţul „stării naţiunii” după decembrie însângerat 1989. Cum să priveşte, deci, spre ziua de mâine?