George Coandă

Se apropie, cu fiecare zi ce trece, scrutinul prezidenţial. Iar până la celelalte alegeri  - locale şi parlamentare – mai este un an de străbătut. Pentru alegătorii români de rând, adică electorii, ca să folosesc un limbaj elevat, orizontul electoral este acoperit de o ceaţă groasă, a neîncrederii şi a speranţelor şi iluziilor pierdute. Şi n-ar fi pentru prima oară în cei treizeci de ani de democraţie capitalistă.

Însă de data aceasta parcă incertitudinea care-i cuprinde pe electori este sufocantă. Iar voturile trimise în urne, la toate cele trei momente electorale, vor fi câte vor fi –mai ales că nu ştim câţi mai locuim în această ţară (şi înlăuntrul ei şi în diaspora) – şi la voia întâmplării. S-ar putea ca herr Klaus Iohannis să fie reales în virtutea inerţiei, iar un oarecare partid, ori coaliţie de partide să-şi adjudece victoria pe un vot indus de o anumită ofensivă propagandistică manipulatoare pe social media.

Ceea ce va fi să fie ceva necloncudent.  Nu mă încumet acum să fac vreo predicţie, încă este prea devreme. Dar dacă este să fac vreuna  de fond, aş spune că absolut nicun partid, nu reprezintă o garanţie certă că ţara, în viitorul apropiat, va fi scoasă la limanul, dacă nu la cel al readucerii pe linia de plutire. Nici acest USR, apărut ca Făt-Frumos din spuma mării, sunt convins că nu va fi în stare, conform promiţătoarei denumiri să… salveze România. Este o făcătură. Treizeci de ani au fost în mod criminal irosiţi.

Şi te întrebi cât a mai rămas de jefuit. Că, după zisa unui amic hâtru, de două mii de ani este tâlhărit acest pământ al românilor şi tot mai este ceva de tâlhărit iar din „zestrea lui  Ceauşescu” s-a furat  în vrac, şi de loturi băştinaşe, şi de cei de peste fruntarii. Că dacă n-ar fi fost n-am fi fost,  n-am fi avut ce povesti acum. Aşadar, orizontul  politic al patriei este învăluit într-o ceaţă groasă. Şi nu se aude nici-o sirenă de salvare.