...cu un picior în aer şi cu celălalt la apă, dar până când fi-vom cu ambele pe pământ, adică întru totul în mult-râvnitul spațiu de liberă circulație, „hai-hui” prin Europa. Am spus mult râvnitul? Aşa am tot râvnit, cu o ardoare nesfârşită, să ne fie deschisă poarta UE prin care, de la un moment dat, la cântecul amăgitor de sirene al stăpânilor de plantaţii din fascinantul Occident, mase de români au luat-o la fugă. Au sperat s-o ducă tot într-o fericire.

Și de la un alt moment dat, şi noi, cei rămaşi acasă, şi cei din noile Românii din cizma italică, şi din ţara lui Don Quihote, şi din Hexagonul galic, şi din ploioasa insulă a lui Shakespeare, etc, am simţit cum o imensă dezamăgire ne cuprinde precum amarul din gură. Mulţi români se vor acasă, dar patria a devenit o mamă vitregă din pricina idioţilor utili care au guvernat-o şi au adus-o la sapă de lemn. Iar cei de-am rămas pe meleagul strămoşesc, vedem/simţim cum Înalta Poartă de la Bruxelles/Strasbourg ne tot ordonă (cică… ne recomandă) să facem pe placul/interesul altora.

Ok! Iată că, din miezul de noapte dintre 31 martie, la o zi de 1 aprilie (atenţie maximă la păcălelilor!) circulăm deocamdată pe calea aerului şi pe calea mării, liberi ca pasărea cerului şi ca peştii în valuri, în Europa schengenizată, românii exultând până la proba contrarie. Căci, nişte riscuri există – şi, sincer, m-aş bucura să nu fie astfel – şi anume o anumită invazie migraţionistă fără oprelişte, pătrunderea masivă a „morţii albe”, deşertificarea de români a României.

Aşa că eu sunt circumspect, manifestându-mi o satisfacţie temperată. Şi mi-e teamă să nu simţim o dramatică dezamăgire şi pe „Calea Schengen”. Până una-alta, cum se zice, o făcurăm şi pe asta, şi tot cum se zice, om trăi şi om vedea. Nu ştiu cât este o victorie, că deocamdată, suntem cu un picior în aer şi cu celălalt la apă, dar mă rog, ni s-a dat şi nouă o bucurie europeană.

(va urma)