Pe drumul ce vine dinspre Capernaum, la porţile cetăţii Nain, Domnul Iisus – viaţa şi învierea – se întâlneşte cu moartea care răpise pe unicul fiu al unei sărmane văduve, nădejdea şi toiagul bătrâneţilor ei. În urma mamei frânte de durere, curgea popor mult, însoţind-o spre groapă şi, fără îndoială, din cortegiu nu lipseau nici bocitoarele, nici prietenii, nici cunoscuţii;dar nimeni şi nimic nu era în stare să aline durerea şi să îndulcească amărăciunea, cu neputinţă de tălmăcit ale acestei nenorocite mame. Pentru o evreică un fiu era semnul bunăvoinţei şi binecuvântării lui Dumnezeu faţă de ea; de aceea, când îi murea copilul se socotea ca şi cum ar fi pierdut bunăvoinţa Cerului. În Israel, nici nu se putea imagina o jale mai mare, astfel încât în nenorociri mari şi ireparabile se şi spunea: “Jale ca după unicul născut”. Mântuitorul, singurul care putea s-o ajute pe femeie în acea grea încercare, făcându-I-se milă, se apropie de ea şi o mângâie, zicându- i: “Nu plânge!”. Apoi se apropie de tânărul mort. Cei ce-l duceau, se opresc şi, într-o clipă, se face tăcere de mormânt. Ochii tuturor celor prezenţi se aţintesc asupra celui ce rostise acel tulburător “Nu plânge!”. Iisus, privind spre cel ce zăcea fără suflare, îi zice poruncitor: “Tânărule, îţi zic: scoală-te!” (Luca, VII, 14). Şi în acea clipă mortul “a şezut şi a început a grăi”. În faţa acestei întâmplări, cu totul neaşteptată şi nemaivăzută, mulţimea încremeni. Şi este perfect explicabil. Profetul Ilie încă rechemase la viaţă pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, dar el s-a întins de trei ori deasupra copilului şi l-a strâns la sine, strigând către Domnul: “Doamne, Dumnezeul meu, întoarce sufletul acestui copil întru dânsul”. (III Împ. XVII, 21). Or, Iisus Se mulţumeşte doar să-i poruncească: “Tânărule, îţi zic: scoală-te!”. Profetul Elisei a înviat şi el pe fiul Sunamitei, dar nu cu puterea sa, ci, tot ca Ilie, cu puterea cerută şi primită de la Dumnezeu printr-o rugăciune îndelungată. (IV Împ. IV, 18-37). Domnul Iisus însă, precum prin acel atotputernic “să fie” a scos lumea la fiinţă, tot astfel acum, prin singurul cuvânt “scoală”, redă viaţă unui cadavru. Iată de ce era firească şi explicabilă uimirea şi spaima ce-i cuprinsese pe cei prezenţi, ca de altfel totdeauna când în ordinea firii intervine brusc şi învederat puterea lui Dumnezeu.“Şi- L măreau pe Dumnezeu zicând: «Un profet mare s-a sculat între noi şi a cercetat Dumnezeu poporul Său»” (Luca VII, 16). În realitate, făcătorul de minuni din faţa lor nu era doar “un profet mare”, ci Profetul unic, Însuşi Fiul unic al lui Dumnezeu, pe care îl proclamă ca atare şi această minune, “ca toţi să- L cinstească pe Fiul cum Îl cinstesc pe Tatăl” (Ioan V, 21). Învierea tânărului din Nain este o minune de prim ordin, deoarece întrece orice putere a firii; şi nu se poate pune la îndoială, fiind văzută atât de locuitorii din cetate care formau cortegiul, cât şi de mulţimea de ascultători care Îl urmau pe Iisus. După cum notează Sfântul Luca în Evanghelia sa, despre minunea aceea s-a vorbit în toată Iudeea şi în toată regiunea.Au vorbit apostolii, care erau de faţă şi au răspândit-o şi după Înălţarea lui Iisus la Cer, atât ei cât şi cei care asistaseră la ea, şi care încă mai trăiau pe timpul când Sfântul Luca şi-a scris Evanghelia. Oamenii dintotdeauna s-au mirat şi se miră de întâmplările ieşite din comun ce izbesc retina, dar sunt orbi şi insensibili la marile transformări ce se petrec în lumea sufletului. E mare şi impresionantă o înviere din morţi, dar e mult mai mare şi mai însemnată o înviere a unui suflet din moartea păcatului; pentru că dacă învieri din morţi s-au putut face şi înainte de venirea lui Iisus, apoi, pentru ca sufletul să-şi reprimească viaţa harică, adică să redevină fiu al lui Dumnezeu prin biruinţa morţii şi a păcatului, a fost nevoie de întruparea, pătimirea şi moartea Fiului lui Dumnezeu.

Pr. Marian Dragomir,
Parohia Băleni Sârbi