GEORGE COANDĂ

Rămân în siajul editorialului de ieri şi asta pentru că subiectul este prea arzător, de stringent INTERES NAŢIONAL, pentru a-l aminti doar ca notă de inventar. Căci, a susţine reunirea Moldovei de la est de Prut cu Patria Mamă România, şi nu oricum, ci la cel mai înalt nivel oficial, de către Statele Unite, şi este vorba de Congres, care prin Rezoluţia 148 din 1990, obliga, şi încă obligă, guvernul de la Washington să acţioneze în acest sens, iar Bucureştiul să nu rateze această ocazie, făcându-se că n-a auzit, Ion Iliescu fiind îngrozit de reacţia Moscovei, a fost să fie acum 27 de ani, este şi acum, un mod lamentabil, scandalos de-a pierde trenul istoriei. Efectul dramatic în timp, şi pe care Ion Iliescu n-a avut perspicacitatea să-l întrevadă, şovăielnic cum este din fire, sau poate că nici n-a vrut să-l întrevadă, iată-l acum: se numeşte Igor Dodon, deci, rămânerea sine die a Basarabiei pe orbita Moscovei. Vreţi să aflaţi ce se stipulează în Rezoluţia 148 a Senatului SUA – este încă în vigoare -, şi la ce a dat Bucureştiul cu piciorul? Sunt sigur c-o să vă enervaţi nu numai pe Ion Ilescu, dar pe toată „clasa politică” românească. Iată: „HOTĂRÂRE pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare a poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord (…) Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei, Bucovina de Nord şi Herţa încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920. (…) Convenţia pentru Definirea Agresorului din 1933 şi principii general recunoscute de dreptul internaţional (…); Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin – Hitler (…); Întrucât statele semnatare ale Acordului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare (…): Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie: 1. Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică şi să emită o declaraţie în acest sens; şi 2. Să susţină eforturile Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Acordului Final de la Helsinki”. Thank you very much United States of America! Deci, aţi văzut unde este pricina ratării momentului reînvierii României Mari în 1990. Washingtonul, oficial, a dorit să vadă refăcută, în graniţele ei fireşti, România interbelică. Şi-a dorit-o şi Mircea Snegur şi mulţi fruntaşi unionişti de la Chişinău, pe atunci şi marea majoritate a românilor de dincolo de Prut s-au vrut în Patria Reunită. Dar s-a pus de-a curmezişul Bucureştiul lui Ion Iliescu şi Petre Roman. S-a motivat pe-atunci cum că s-ar fi dat apă la moara iredentist şovină a Budapestei care ar fi revendicat Transilvania. Bref: falsă motivaţie! În 1990 România a pierdut din laşitate şi frică trădătoare un tren al istoriei. Şi ar mai fi posibil să-l prindă pe următorul. Rezoluţia Senatului Statelor Unite este în vigoare. Întrebarea fundamentală şi grav de îngrijorătoare este asta: unde ne sunt patrioţii? Nu din vorbe, ci din reală conştiinţă naţională şi gata de a acţiona când nu este prea târziu. Cu cât timpul trece alt tren unionist nu se va mai ivi în zare!