GEORGE COANDĂ

Am să spun ceva acum care ar putea să surprindă, şi anume că revolta care a luat cu asalt puşcăriile patriei a fost una dinainte anunţată. Pentru că starea gherlelor româneşti este una precară, de ocne de tip bolşevic, deci fără a respecta, cele mai multe ele, standardele Uniunii Europene, capabile să nu aducă atingere demnităţii umane. Mi se poate da peste mână cu replica, în aparenţă îndreptăţită: „care demnitate, dom’le, la nişte tâlhari, şuţi, ucigaşi, violatori? Îşi merită soarta!”.

Un amendament însă: există, la această oră, în puşcării, şi oameni nevinovaţi, victime ale erorilor procurorilor şi instanţelor de judecată. Dar, oricum ar sta lucrurile, există un drept sacrosanct, dreptul la viaţă. Or, dacă nu se respectă acest drept, înseamnă că, în România, avem de-a face cu o întoarcere la Evul Mediu şi cu o criză criminală de sistem, atâta timp cât în puşcării se moare cu zile, deşi oamenii aceia nu au fost condamnaţi la moarte. Şi în loc să asistăm la o reeducare în sens umanist şi de a-l pregăti pe cel condamnat la o corectă reintegrare a acestuia în societate, puşcăriile mioritice – şi acest fapt incredibil este dovedit – sunt, mai ales pentru deţinuţii tineri, adevărate „universităţi ale infracţiunii”. Însă, ceea ce mi s-a părut de o perfectă inepţie este acuza pe care unele oficine de presă înfeudate politic (năimite) au adus-o unor posturi de televiziune, cum că acestea au instigat premeditat la revoltă prin nu ştiu ce mesaje insidios şi subliminal transmise. Să fiu bine înţeles: eu unul n-am băgat de seamă. Şi, la experienţa mea jurnalistică, nu sunt uşor de păcălit. Este aberant ce se întâmplă. Prin mintea unor aşa-zişi jurnalişti, „mânia proletară” bântuie precum strechea. Dar nu mă mai obosesc să-mi pierd vremea cu gazetăraşi de adunătură, chiar dacă se dau importanţi prin „presa centrală”. Reiau: revolta puşcăriilor îşi are cauza în criza de sistem a statului românesc aflat în derivă.

Imaginea halucinantă a incendierii puşcăriilor şi a deţinuţilor protestând cocoţaţi pe acoperiş precum maimuţele pe-o cracă, refuzul lor de a reintra în celulele morţii, grevele foamei, decesele suspecte din gherle, au făcut înconjurul planetei. Deci, ne-am făcut de râsul lumii. Într-un atare context, demiterile care au urmat nu au fost decât o frecţie la piciorul de lemn putrezit al statului de drept. România a devenit o mare şi hidoasă puşcărie pentru locuitorii săi. Asta e cumplita realitate pe care nicio remaniere guvernamentală şi nicio strategie anticorupţie n-o mai pot cosmetiza.