GEORGE COANDĂ

N-am înţeles şi nu voi înţelege, oricâte explicaţii motivatoare mi s-ar aduce, de ce amărâta asta de Armată Română, câtă a mai rămas după ce a cam fost “lăsată la vatră”, cică obligaţi de NATO când a avut mărinimia să ne admită în rândurile sale, de ce, deci, militarii patriei sunt alergaţi prin orizonturile lumii ca să stabilizeze/instaleze democraţia şi să dea lovituri nimicitoare... terorismului. Până acum, ca aliaţi fideli ai US Army, ostaşii României, vai de mama lor!, au fost/sunt risipiţi prin Angola, fosta Iugoslavie, Irak, Afganistan, unii s-au întors acasă în sicrie sigilate sau ca mari mutilaţi de război, săltaţi în grad, aşa, pentru alinarea familiilor, eroi în interesul colonialist al altora, noi, ăştia, de la poalele Carpaţilor, alegându- ne cu lacrimi şi cu praful de pe tobă şi cu... gloria fidelităţii. Astfel, zic unii, ne-am spăla păcatele, de care suntem acuzaţi în absurd, că, în cele două războaie mondiale ale defunctului secol XX, am fi „manevrat de front” cu fundul în două luntre, cu alte cuvinte că ne-am fi trădat alianţele. Fals, de bună seamă. Însă, după cum bine se ştiu, mai „marii lumii” – nu contează dacă sunt învingători sau învinşi, pentru că totul este un joc subtil şi ocult între aceşti „mari” – ne-au obligat, uneori, cum să ne scriem istoria, ADEVăRUL ISTORIC fiind ascuns de ochii românilor. Astăzi, acest ADEVăR este mai abitir ascuns decât într-o vreme politică acum revolută, sau mistificat de nişte istorici mancurtizaţi. Am crezut că, după aventura noastră afgană, ne vom ţine ostaşii, bruma câtă a mai rămas, în garnizoana patriei. Never. Iluzie pierdută. La recenta Adunare Generală a ONU, preşedintele fidelei noastre republici, nu-i aşa, s-a angajat ferm că Armata Română va expedia în deşertul Saharei, prin fantomaticul stat Mali, bătut amarnic de simunuri, pe post de „căşti albastre”, nişte ostaşi şi nişte elicoptere ca – să ce? -, ah, yes, să dea lovituri nimicitoare unor... beduini terorişti islamici. Vă spun eu, va fi un fel de... vânătoare de „fete morgane”, trezindu-ne iarăşi cu eroi readuşi acasă în sicrie sigilate şi ca mutilaţi de război, alergându-ne doar cu zăbranicul lacrimilor şi cu praful de pe tobă şi cu fosta glorie a... aliatului fidel. După care ăia de ne-au obligat să rătăcim prin nisipurile Saharei, ca şi prin munţii Afganistanului, se vor face (uitare... geopolitică) că n-am prea fost pe acolo, în afară, poate, de niscaiva vorbe de protocol... S-a mai întâmplat asta în istoria noastră chinuită. Şi, de fiecare dată ni s-au oferit drept recunoştinţă... vânturile pustiei. Cui prodest? Românilor în niciun caz.