GEORGE COANDĂ

20 iulie 2016. A plecat în eternitate, pentru a se odihni puţin, cum ar spune unul din marii poeţi români, o fabuloasă legendă a teatrului românesc, ba mai mult, a culturii româneşti, RADU BELIGAN. Cuvintele, fie şi aşternute pe hârtie, ar trebui să tacă. Şi doar o lacrimă să lăsăm să plutească, asemenea unei petale de crizantemă, pe amintirea lui.

O, Doamne, ar fi fost minunat să-i mai fi dat încă doi ani de dăinuire pe această lume, până la împlinirea vârstei celei de o sută. Dar Dumnezeu ştie când să dea viaţă şi când să-i urce la Sine pe aleşii Săi. Este taina lui. Şi dacă s-a hotărât să-l ia la Sine pe RADU BELIGAN, ţine de această taină. Să i-o respectăm. Dar a trăit într-atât încât, devenind o legendă a României, RADU BELIGAN A FOST SĂ FIE ÎNSUŞI TEATRUL. El, care – şi o spunea cu emoţionantă satisfacţie – s-a născut odată cu România Mare, de care s-a simţit legat ombilical. Pentru el, Ţara a fost un pământ miraculos. Şi doar pe ea a servit-o cu credinţă. Dar aş vrea să fac o mărturisire. Astfel, cred că voi spune ceva mai interesant despre RADU BELIGAN decât un noian de vorbe, chiar sincere, aşternute într-un moment îndoliat. Căci am avut şansa ca, în urmă cu aproape 60 de ani, să-l cunosc „în direct” pe Maestru. S-a întâmplat să fie la reinaugurarea fostei Săli de Arme, reconstruită, fiind să fie atunci Casă de Cultură a Târgoviştei.

Momentul a fost marcat de premiera piesei „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian, pusă în scenă de trupa de teatru de amatori a Casei de Cultură. Şi pentru succesul premierei, un mare animator cultural al urbei, Ion Vasiliu – „nea Jean” – i-a invitat pe Radu Beligan, Grigore Vasiliu-Birlic şi Marcel Anghelescu. Erau prieteni şi au răspuns cu bucurie. De bună seamă, de atunci erau nişte „monştri sacri”. Am stat la unul dintre arlechini, jucam şi eu pe atunci pe scena acelei Case de Cultură şi l-am urmărit cu sufletul la gură pe RADU BELIGAN în rolul profesorului Miroiu. A fost magnific. Şi nu s-a jenat să joace cu acei bieţi actori amatori târgovişteni. A fost să fie un regal. Apoi, cum eram şi crainic – reporter al Centrului local de radio, pentru a le oferi ascultătorilor cetăţii o surpriză, i-am rugat pe cei trei „monştri sacri” să vorbească în studio la microfon. Şi cu vocea lui inconfundabilă, RADU BELIGAN şi-a îndemnat colegii de la „Naţionalul” bucureştean: „Hai, băieţi, şi-om merge”. Şi acolo, la microfonul unui centru oarecare de radio, au depănat pitoreşti amintiri „din spatele cortinei”. Şi a fost să fie un alt regal. Iar cu umorul lui de neuitat, RADU BELIGAN a fost „capul de afiş” radiofonic. Amintiri dintr-un timp de odinioară. Amintiri care au devenit istorie. Aşa cum, de miercuri, 20 iulie, şi RADU BELIGAN este Istorie în Istoria culturii româneşti. Să lăsăm o lacrimă, cât un Dor, să-i fie zălog de eternă recunoştinţă. MAESTRE, ADIO!