GEORGE COANDĂ

...a cuprins cu furie apocaliptică ţara. Se spune că, de vreo două sute de ani, aşa o revărsare de ape nu s-a mai văzut. Eu, unul, ca ziarist în exerciţiul funcţiunii, am consemnat pe teren, în Dâmboviţa, de pildă, marile inundaţii din 1970. Şi au fost cumplite. Şi, fiind cu nişte colegi de redacţie în „misiune de luptă” cu maşina de serviciu a redacţiei, era cât pe-aici să ne ia apa, potopul care înecase întreaga câmpie între Dobra şi Bilciureşti. Doar prezenţa de spirit a lui nea Milică, şoferul, ne-a făcut scăpaţi de urgie şi ne-am întors teferi la casele noastre. Aş vrea, acum, să fiu bine înţeles şi să nu fiu acuzat de nu ştiu ce nostalgii. Pe aunci, însă, ăi de erau la cârma patriei ştiau ce şi cum să ia măsurile salvatoare şi să dreagă distrugerile. Erau la faţa locului ca să constate şi să ordone în cel fel să se acţioneze. Ca să nu mai amintesc de marele cutremur din martie 1977. La patruzeci de ani şi ceva distanţă, când un potop a năvălit peste o imensă parte a ţării, oamenii fiind aruncaţi în disperare, iar oraşe şi sate, literalmente, sunt înghiţite de urgia de neoprit a apelor – repet, un blestem, ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi întors faţa de la români -, nu văd, şi le-am mai bătut obrazul, se pare că insensibilitatea le este principala natură, niciun înalt diriguitor al naţiei vârât în cizme de cauciuc şi mişcându-şi fundul acolo unde potopul face ravagii devastatoare şi, disperaţi, oamenii nu mai ştiu cui să se roage. Dar cum şi preşedintele republicii, şi Guvernul României se află într-o măreaţă bătălie cu coronavirusul şi, cu deosebire, cu „ciuma roşie” ca nu cumva să pună mâna pe Putere, n-au niciun ochi îndreptat spre drama produsă de urgia apelor. Sau or fi având, dar nu vedem noi. Ei, da, depinde din ce punct de vedere privim lucrurile.