Deunăzi, la Radio România Actualități, am auzit de la un tânăr cadru didactic, o femeie din învățământul preuniversitar, că în școlile patriei va apărea – luați aminte! – „profesorul de fericire”. Și am picat pe gânduri. Nu am fost cuprins de mirare, și asta pentru că de 32 de ani încoace, într-o țară în care suntem martori la o sumedenie de ciudățenii, una în plus nu mai contează.

Și totuși, fără a fi cuprins de mirare, m-am întrebat ce ar fi să aducă „profesorul de fericire” nou și benefic procesului de instrucție și educație. Și, pe dată, mi-am adus aminte de acuza adusă de Titu Maiorescu și Mihai Eminescu „formelor fără fond” pe care românii, mimetici cum sunt, le luau de la alții, mai ales de la francezi și nemți, dar nu se potriveau în acel moment – a doua jumătate a secolului XIX – în niciun chip mersului spre modernitate al țării.

Și, nepotrivindu-se, mai mult au încurcat, au întârziat acel mers. Ce ar trebui să facă „profesorul de fericire”? Nu am aflat mare lucru. Acel tânăr cadru didactic a emis vagi concepte psiho-didactice, dar a insistat că ar fi necesar să fie introdus în „organigrama” școlară o astfel de funcție. Oare „profesorul de fericire” să... managerieze o astfel de „oră de dirigenție”, care și-așa a fost supusă la tot felul de experimente bizare pe canavaua aiuritoare a atâtor „reforme” ale școlii românești produse cu fiecare schimbare de guvern după 1989? Sau ar trebui să-i educe pe elevi în spiritul „cunoașterii propriului corp” propovăduită de corifeii neomarxismului desfrânat?

Că de educație moral-cetățenească sau patriotică sunt convins că nu va fi vorba. Sunt subiecte desuete, deci fără nicio „valoare de întrebuințare” globalistă. Dacă mai rețin, doamna sau domnișoara profesoară a zis ceva despre cultivarea încrederii hedoniste în sine. Dar cum? Nu ne-a spus care ar fi să fie... curricula. Pentru că se afla doamna/domnișoara în starea de vesel deziderat. Deh, vedeți, o „formă fără fond”!