GEORGE COANDĂ

De foarte multă vreme mi-am făcut un obicei să scriu un editorial la zi de Mărţişor. Da, mi-a intrat în reflex, simt cum sufletul îmi este cuprins de muzica începului de primăvară, de tandrele rumori ale naturii în reînviere. Acum aud clinchetul alb al ghioceilor şi ciripitul vesel al rândunicilor, şi şoapta limpede a izvoarelor la munte, este un fascinant concert asemenea unei terapii menite să te elibereze nu numai de terorile iernii, şi, mai ales, a uneia ciudate cum a fost asta prin care am trecut, dar şi de terorile vremurilor pe care le trăim întrebându-ne îngrijoraţi dacă România va fi şi mâine. Măcar pentru o clipă albastră, asta a Mărţişorului, haideţi să uităm de vremurile care ne înspăimântă sufletele. Este clipa când facem daruri înfăşurate în şnurul alb-roşu, simboluri ale iubirii, tuturor femeilor, fie ele soţii, mame, bunice, iubite sau simple prietene sau colege de muncă. Este o frumoasă şi gingaşă tradiţie omagiatoare a celei care aduce pe lume pruncii, care, deci, dă sens existenţei fiinţei umane pe această lume şi pe care, vorba românului, nu trebuie s-o atingă cu nicio floare. Dar este admirabil să-i dăruieşti flori înfăşurate în bătăile inimii înfiorate de dor. N-aş vrea ca la această clipă albastră să-mi amintesc ce drame trăiesc româncele plecate pe aiurea-n lume, gonite de nişte guvernări pentru care poporul român nu există, dar şi cele de pe acasă, să le dorim tuturor tot binele din lume prinzându-le pe suflet Mărţişorul dorului şi iubirii. E drept că, în luna lui făurar, sunt două sărbători ale dragostei, una de import, Valentine’s Day, şi o alta de tradiţie românească, Dragobetele sau, cum i se mai zice, capul de primăvară. Şi, de fapt, cu Dragobetele începe renaşterea firii, creşte ritmul inimii, iar la 1 martie din acest ritm se revarsă efluviile şi candorile iubirii. Domnilor, fiţi, măcar în această zi, cavaleri ai celui mai nobil sentiment omenesc, iubirea: Fiorul Mărţişorului fie-vă îndemnul!