Iair era mai-marele sinagogii. Era un dregător, un om important, un om de vază, un nobil al cetății. Nu era preot, era laic, era mirean, dar un demnitar al lui Dumnezeu – evreu, bineînțeles. Și, la un moment dat, când Iisus se găsea pe ulițe, cu mulțimile după El, învățând, predicând, vindecând bolnavi, acest Iair, care avea o fiică de 12 ani și era bolnavă pe moarte, a venit la El și I-a spus: „Învățătorule, vino, Te rog, în casa mea, pentru că fiica mea e pe moarte”. Nu I-a spus ce anume să facă, pentru că se subînțelegea. Era ultima sa speranță, după ce epuizase toți doctorii, că Iisus, în calitatea Sa de taumaturg, o va vindeca.

Dacă există o moarte a trupului, care poate fi un somn de lungă durată, o odihnă până la Învierea cea de Apoi, așa cum a fost somnul fiicei lui Iair până în clipa în care Domnul a strigat-o: „Copilă, deșteaptă-te!”, tot așa este și moartea noastră un somn de așteptare a învierii. Dacă trupul trece prin moarte și înviere, sufletul poate să treacă prin moarte fără să mai treacă prin înviere, pentru că el este duh, este spirit.

Ne vorbește Cartea Apocalipsei de moartea cea dintâi și de moartea cea de pe urmă. Moartea cea dintâi este despărțirea sufletului de trup. Moartea de pe urmă este cumplită – este moartea sufletului. Dar nu în sensul că piere, dispare, ci în sensul că nu se mântuiește, în sensul că este condamnat la osânda veșnică, la întunericul desăvârșit, „cel mai din afară”, de nepătruns. Întunericul este simbolul singurătății depline. Această moarte ultimă a sufletului are loc în ființa omului care nu s-a pocăit de păcatele lui și care nu este capabil de mântuire.

Pr. Bordei Lucian Ionuț, Parohia „Geangoești”,

com. Dragomirești, Protoieria Târgoviște Nord