Turcia joacă un rol de echilibru geostrategic foarte important între explozibilul Orient Mijlociu, Europa de sud-est şi spaţiul nord-pontic postsovietic. Fiind membră de primă mărime a NATO, cu îndelungate aspiraţii la UE, şi jucând rolul geopolitic amintit, nici Londrei, Parisului, Berlinului, Bruxellesului, Washingtonului, dar şi Moscovei, şi de bună seamă, nici Bucureştiului nu le este indiferent cine va fi, după o sută de ani, urmaşul de la Ankara al lui Ataturk.

Şi dacă i-am văzut a fi pe preşedinţii republicii Turcia ca pe nişte sultani, nu sunt departe de adevăr, căci, până astăzi, de la Ataturk. Şi dacă l-am văzut a fi pe preşedinţii republicii Turcia ca pe nişte sultani nu sunt departe de adevăr, căci, până astăzi, de la Ataturk la Erdogan, cei ce au ocupat fotoliul prezidenţial – mai nou din „palatul alb” – de la Ankara, au avut comportamente, mai mult sau mai puţin, dictatoriale şi au visat şi încă visează la refacerea, măcar ca „sferă de influenţă”, a imperiului Otoman, cu unele adaosuri din Asia centrală cândva sovietică, şi  până la Dunărea de Jos şi Caucazia caspică. Adică a „Devlet-i-Aliye-i Osmanize” („Sublimul Stat Otoman”) .

Însă, dincolo de ce îşi doresc preşedinţii cu aere de sultan de la Ankara, există Turcia creată de Ataturk, un stat modern, puternic economic şi militar, punte mediterano-pontică între Orient şi Occident, deci un stat care contează. Tocmai de aceea contează şi pentru România cine va fi sultan în „palatul alb” de la Ankara.