Și astfel, „catastrofa geopolitică”, inevitabil, a avut loc pentru Kremlinul bolșevic. Războiul rece s-a sfârșit, iar „Cortina de fier” s-a destrămat. Să fi fost păcălit la Malta Gorbaciov de către Bush seniorul? Căci după Malta (o altă Ialta, cum zic unii geopoliticieni), zor-nevoie, Gorbaciov a vrut să-și introducă reformele și în țările socialiste „frățești” din preajma est-europeană.

Mai înainte, bătând palma cu vicleanul herr Bundeskanzler Khol, a fost de acord cu dărâmarea „Zidului Berlinului” și cu „reunificarea Germaniei”, spre stupoarea multor cancelarii de pe planetă. Iar dacă, la București, a văzut că Ceaușescu se încăpățânează să fie tot pe contra, a pus de-o „revoluție sângeroasă”, reușind să instaleze la putere „echipa Iliescu”, care, la început, nu și-a dorit altceva decât dezîntinarea de naționalismul ceaușist a socialismului românesc și cantonarea în „sfera de influență” sovietică, renunțând definitiv la readucerea acasă a Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Și, „surprise, surprise”, a urmat o „unconditional surrender” în fața capitalismului democrat liberal în bloc a comunismului est-european. Iar România, după ce gorbaciovista „echipă Iliescu” a dat-o la întors, sărind vesel în barca – reiterez – „democrației originale” și a „capitalismului de cumetrie”, adică profund mafiot, a luat-o direct spre noua Uniune internaționalistă neo-marxistă – UE – și spre posibila ei dispariție de pe mapamond. Moartea ultimului mare mohican sovietic, așadar, lasă, deocamdată, multe și fundamentale întrebări fără răspuns.

Și, la urma urmelor, cine a fost cu adevărat Mihail Sergheevici Gorbaciov? Poate un personaj Dostoievskian. Poate. Și, între timp, țarul Putin a declanșat un război în Ucraina, dorind furibund reînvierea din morți a imperiului sovietic, ăla pe care, de fapt, premiatul Nobel pentru pace, ultimul „lider maximo” de la Kremlin, l-a dus – inconștient, oare? – la deces.

Și totuși, zeci de mii de ruși au trecut, aducându-i omagiul, pe la catafalcul său cu ochii în lacrimi. Putin, însă, nu l-a plâns. Iar eu, cuprins de o „nausee existentielle” istorică, mă întreb cum îl va reține Istoria până la Judecata de Apoi? Până una-alta, numai bunul Dumnezeu știe cum.