Alegerile europene din 9 iunie vor marca, mai mult ca niciodată, un puternic val europopulist şi euroextremist; euroscepticismul va creşte, deşi era deja prezent în Parlamentul European, fie şi la cote mai reduse.

Indiferent că vorbim de populism sau extremism, la alegerile europene partide extremiste îşi vor îndrepta ţinta nu numai spre „elitele politice corupte” ci şi către Bruxelles, ca entitate bună de demonizat, cerând "repatrierea" competenţelor sau o voce naţională mai puternică. Este o poziţie ipocrită, căci statele deja au o voce la Bruxelles - în instituţiile UE - şi depinde doar de ele cât de strategic şi-o exercită comparativ şi cu resursele naţionale. Pe această aversiune faţă de un presupus monstru legislativ transnaţional se mulează o eventuală platformă comună pentru alegerile europene pentru partidele eurosceptice, cu parfum populist sau extremist.

Cert este că populiştii şi extremiştii nu ar avea atâta succes dacă a noastră clasă politică europeană „mainstream”, fie ea de stânga, dreapta, sau cu nuanţe centriste, ar răspunde mai bine crizei prin care trece Uniunea Europeană. Această criză nu e una doar a identitãţii, ci una prin care trec şi alte mari blocuri ale lumii, una de reconfigurare pentru a fi competitiv în viitorul apropiat. E o criză economică, dar şi socială şi structurală; diferenţa faţă de alte ţări mari sau blocuri comerciale e că UE are resursele de a transforma criza în oportunitate şi de a se întări.

Criza nu şi-a consumat încă toate efectele, iar clasa politică actuală trebuie să înţeleagă faptul că trebuie la rândul ei să se restarteze, modelele anterioare nemaifiind de actualitate. Populiştii sunt expresia concurenţei, prin comunicare simplă şi percutantă, în arena politică. Ce fac ei de fapt? Pun degetul foarte bine pe rană, fără să aibă şi un medicament, ci doar un pansament de moment.

Sub presiunea populiştilor şi extremiştilor, dacă e să învăţăm din lecţiile istoriei, nu trebuie cedat, iar proiectul UE trebuie să devină şi mai ambiţios, mersul înapoi nu e o soluţie. Sigur, comunicarea unui proiect federal, unor State Unite ale Europei, trebuie să fie mult mai inteligentă, şi să scoată în faţă comunicatorii cei mai clari, empatici şi în acelaşi timp fermi. Altfel, edificiul se va scufunda, căci tirul la adresa "elitelor corupte" şi Bruxelles-ului va continua, în lipsa unei gărzi pretoriene a proiectului european.

Ȋn ceea ce priveşte cetăţenii statelor membre, ei nu manifestă un euroscepticism hard, şi în niciun caz unul în doze egale. Mai degrabă poate fi vorba de un euroscepticism "soft" căci Uniunea Europeană e un mecanism al proiectelor încete şi sigure, or cetăţenii nu prea mai au răbdare. Sigur, criza a scăzut încrederea în UE, dar întrebarea e dacă stai şi laşi lucrurile aşa sau îţi suflecile mânecile şi te apuci de treabă, lucru valabil atât pentru clasa politică, dar şi pentru cetăţeni.

Dacă ne uităm la România, românii în continuare sunt mai optimişti (decât media europeană) în ceea ce priveşte viitorul UE, chiar dacă există o scădere marcantă a euroentuziasmului. Acest lucru are mai multe cauze, şi totul porneşte de la aşteptările noastre cu privire la UE: bani, libertate de circulaţie şi muncă, influenţă la Bruxelles. Fiind dezamăgiri la toate aceste capitole, e normal să scadă entuziasmul.

Tema banilor europeni va rămâne pe agendă, iar cea a libertăţii de mişcare va dispărea. Ȋn ceea ce priveşte o voce mai puternică la Bruxelles, rămâne de văzut dacă aceasta va putea fi jucată moderat sau va merge spre o nuanţă mai naţionalistă: „lasă că vede Bruxelles-ul cine suntem noi” sau „să ne mai lase Comisia Europeană în pace”.

Românii au trecut de la euroentuziaşti la eurorealişti, următorul pas fiind, dacă nu gestionăm relaţia Bruxelles-Bucureşti bine, un euroscepticism, raţional (bazat pe argumente concrete) respectiv iraţional (bazat pe porniri instinctive şi frustrări). Să sperăm că a noastră clasă politică va avea înţelepciunea să gestioneze relaţia cu Bruxelles-ul cum se cuvine.