Acum 10 ani, Jean-Claude Juncker a fost ales preşedintele Comisiei Europene. „La presiunea străzii”, cum se zicea atunci. Nici cei mai fanatici federalişti nu credeau cu un an înaintea alegerilor europene din 2014 că alegerile primare vor desemna şeful executivului european. E paradoxal, dar nici chiar după alegerile europene din 25 mai 2014, şansele nu erau mai mari de 50% ca învingătorului să i se acorde titlul. Cu siguranţă anul 2014 va intra în istoria comunicării europene ca punct de referinţă.

Printr-un procedeu democratic, cetăţenii impun liderul european pentru următorii ani. Dar chiar așa a fost? O persoană a intrat în lupta pentru șefia Europei, câștigă democratic alegerile și impune apoi prioritățile politice pentru următorii 5 ani? Iar dacă a fost un astfel de experiment reușit atunci, ce se întâmplă acum, la ceasul de cumpănă al alegerii noilor lideri europeni? Pentru a da răspunsul la aceste întrebări, vă propun o analiză factuală la nivelul anilor de grație 2014, 2019 și 2024. 

Dacă ne referim la atmosfera anului 2014 e interesant de analizat contextul de atunci. Preocupările pentru creşterea conexiunii între sistemul european şi cetăţeni au condus spre formula alegerilor primare, în care partidele europene îşi prezentau listele cu candidaţii pentru funcţiile de vârf în instituţiile europene. După o serie de divergenţe, axate mai mult pe „mândrii ideologice” decât pe reale insuficienţe ale sistemului, în final s-a decis – s-au organizat alegeri primare în vederea desemnării candidaţilor pentru preşedinţia Comisiei Europene în 2014.

Controverse au existat de-a lungul acestor ani la nivel european privind organizarea alegerilor primare, însă eforturile celor implicaţi nu au fost zadarnice, şi, încă din iunie 2013 - la Consiliul Partidului Socialiştilor Europeni (PES) de la Sofia (21-22 iunie 2013) – s-a anunţat propunerea PSE pentru Preşedenţia Comisiei Europene în 2014: Martin Schulz. Noutatea faţă de 2009 a fost că acum PSE a avut o faţă umană în bătălia europeană, dar fără alegeri primare în adevăratul sens al cuvântului.

La liberalii europeni, conform unui acord intern, fără organizarea unor alegeri primare de impact, Guy Verhofstadt a candidat pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, în timp ce colegul de partid Olli Rehn s-a poziţionat pentru una dintre celelalte posturi de conducere ale UE.

Conştient de potenţialul său la nivel european, Partidul Popular European (PPE) s-a abţinut în a intra în jocul alegerilor primare, totuşi menţionând că îşi va alege un candidat care să îi ia locul lui José Manuel Barroso, la congresul PPE din 6-7 martie 2014, la Dublin. Fără prea multă glorie, şi desigur fără niciun impact asupra cetăţenilor europeni, Jean-Claude Juncker câştiga o bătălie de salon cu un candidat fără şanse de nominalizare nici măcar de către Franţa, Michel Barnier.

Însă consolidarea alegerilor primare a venit când Angela Merkel a intrat în jocul nominalizărilor pe culoarul PPE. Lidera de la Berlin a înţeles că Europa are nevoie de conexiunea cu proprii cetăţeni, iar primarele europene pot oferi falia de lumină necesară pentru a reconstrui Uniunea Europeană după 2015.

Cu aceşti 5 candidaţi, de fapt 6, căci Verzii au avut o co-nominalizare, s-a intrat într-o competiţie pentru a câştiga scaunul de Preşedinte al Comisiei Europene. Desigur, realitatea acestor alegeri primare era trecută prin filtrul celor 28 de alegeri naţionale de atunci, organizate în aceeaşi săptămână, sub umbrela „alegeri europene”. Candidaţii doresc votul cetăţenilor europeni, dar numai conaţionalii lor pot să-i voteze cu adevărat, iar în unele ţări nici măcar nu există posibilitatea votului uninominal.

Ne așteptam ca alegerile europene să câștige teren, dar a urmat o deziluzie.

(va urma)