Prin recentul tratat european se credea că s-a găsit răspuns la întrebarea Secretarului de Stat american Henry Kissinger: „Dacă eu vreau să sun Europa, eu pe cine sun?”. Adevărul este că suntem încă departe de un răspuns clar. Întrebare naşte încă discuţii ample legate de liderii instituţiilor europene şi de rolul acestora. Preocupările s-au intensificat anul trecut, când, aproape anecdotic, după decernarea Uniunii Europene a premiului Nobel pentru pace, au fost nevoie de câteva zile pentru a se stabili cui să i se înmâneze acesta.

După aproape o săptămână, s-a decis. Trei persoane – preşedintele Comisiei Europene José Manuel Barroso, preşedintele Consiliului Herman Van Rompuy şi cel al Parlamentului European, Martin Schulz, au reprezentat Uniunea la acest eveniment. Rămânea totuşi o dilemă – cine va susţine discursul de mulţumire şi cui i se vor oferi banii primiţi, care în mod tradiţional au o destinaţie caritabilă.

În final, la Oslo, discursul tradiţional a fost rostit, în numele UE, de către Van Rompuy şi Barroso. Între „inovaţiile” Tratatului de la Lisabona – propuse încă din perioada experimentului eşuat al Tratatului Constituţional – sunt funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi chiar un şef al diplomaţiei europene. Aceste roluri sunt jucate în prezent de Herman van Rompuy şi respectiv de către Catherine Asthon.

Cea mai vizibilă şi influentă personalitate UE rămâne însă preşedintele Comisiei Europene, pentru încă un an şi un mai mult José Manuel Durao Barroso. Nici rolul Uniunii în plan internaţional nu pare a fi intrat într-un scenariu de „boom” cu un Serviciu de Acţiune Externă de sine stătător, cu o organigramă compozită, limitată în atribuţii şi suferindă motivaţional. Preşedinţia Uniunii Europene, care se schimbă la fiecare şase luni, nu mai lasă în ultimii ani aceeaşi putere statelor care ajung prin rotaţie în această funcţie, odată cu intrarea în vigoare a controversatului Tratat de la Lisabona.

Din 2009, organizarea summiturilor a rămas în seama preşedintelui permanent al Consiliului European, însă importanţa mandatului nu este de neglijat, deşi a fost mult diminuată. „Tratatul de la Lisabona a creat şi postul de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe, al cărui actual titular, Catherine Ashton, prezidează reuniunile miniştrilor de externe şi reprezintă diplomaţia europeană atât în faţa Parlamentului European, cât şi în afara Uniunii”, preciza un comentariu difuzat de France Presse.

De exemplu, ambasadorul Chinei la Varşovia a fost întrebat recent de jurnalişti pe cine sună preşedintele chinez pentru a discuta despre problemele UE? Pe Van Rompuy? Catherine Ashton? Barroso? Acesta preciza că „organizarea UE este foarte complexă. Cu toate acestea, pentru noi nu este important pe cine sunăm, ci să obţinem rezultatul aşteptat. Cooperarea UE-China este setată la toate nivelurile, astfel încât comunicarea noastră merge foarte bine. Nu contează pe cine sunăm atâta timp cât este bine pentru contactele noastre bilaterale”.

Aş putea face o comparaţie cu Statele Unite ale Americii. Cetăţenii europeni recunosc numele preşedintelui american mai bine ca pe cel al nostru, al europenilor. Admirăm de asemenea campania lui Obama şi poate chiar îi invidiem pe americani pentru că au un sistem în care cei care vor să aibă puterea luptă pentru ea. Alegerile europene din 2014 trebuie să ofere „feţele umane” de care au nevoie cetăţenii pentru un vot democratic real, care să ofere legitimitate liderilor europeni.

Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului „România-UE” Bruxelles. Are 41 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles din 1997. Este autorul a trei cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării. Este profesor la universităţi din Bruxelles, Gorizia (Italia), Bucureşti şi Cluj. În 2008, inspirat şi sprijinit de social-democraţii germani, socialiştii francezi şi laburiştii britanici, a înfiinţat la Bruxelles prima filială din afara teritoriului României a unui partid politic român – PSD Bruxelles.