Ceea ce vreau să spun, chiar dacă aduce a laudă de sine – și, ca atare, ierte-mi-se orgoliul care în cazul Dan Gîju este îndreptățit – este o mărturisire: am dat pașaport spre eternitate literară multor scriitori purtând pecetea Târgoviștei și, de-a lungul timpului și al șirului de cărți pe care le-au publicat, mi-au confirmat atât încrederea, cât și premoniția pe care le-am învestit în harul lor.Așa s-a întâmplat și cu Dan Gîju căruia, dându-i acel pașaport spre eternitate, a reușit o performanță de consecvență pe care puțini scriitori o ating: să se autodepășească și să se redefinească persuasiv cu fiecare carte publicată. Și această opinie îmi este susținută și de recentul său volum de versuri „Poeme de rămânere sub arme” (Ed. Rawexcoms), un volum de excepție.

Precizez: nu este o opinie nici de conivență, nici de curtoazie. Exprimă un adevăr argumentat de materia poetică (vers liber, dar și prozodic, o incitantă derulare de la poemul de amplă respirație la sonet) tranșată empatic în ciclurile „Euroscepticele”, „Sarcasticele”, „Patrioticele”, „Sonetele robilor în alb” și în epilogul „«Amicilor mei»”, inspirat ilustrate de artista plastică Ioana Pioaru. Fără să mă bântuie vreun dubiu spun că avem de-a face cu un eveniment editorial, indiferent de câte pagini sunt cuprinse între coperți, și nu sunt decât vreo 62. Contează consistența conținutului.

Am a aserționa că Dan Gîju, atacând varii registre, emite când iconoclastic ca stare de idiosincrazie sceptică față de o realitate politică amăgitoare („Europa e o târfă – mbuibată”,/ Cu fustele-n cap, dar cu centură de castitate,/ Nu credeam, nu credeam niciodată/ Că pentru a o viola un pic îmi trebuie, musai o borsetă cu acte...”), când frust lansează, cuprins de o irepresibilă revoltă, un atac deconspirator și pamfletar la imoralitatea unei societăți ratate („Am învățat că steaua sus răsare, numai că noi ne târâim pe jos,/ Imberbi, scorțoși, fosile vorbitoare, cu suflet străveziu și găunos/ Ne râd pe cruce morții la Săpânța, țăranii-n schimb, jelesc pe coridoare,/ În parlament se joacă Perinița, doar eu mai știu de România Mare...”), când emoționant și cuprins de o tristețe ironică nu-și refuză atât de hulita azi poezie patriotică („Astăzi, mă gândesc la Patrie,/ sunt fiul ei din flori de câmp secerate,/ simt cum sângele tatei încă mai gâlgâie/ peste anotimpuri vechi, scuturate. // Patria nu mai e, demult, ceea ce am învățat noi că a fost/ s-a transformat, între timp, în câmp de manevră/ pe care, inclusiv în zilele de post,// se zbenguie lighioane valahe/ care pierd, cu fiecare joc, cel puțin o…. vertebră.// Ah, patrie!”).

Și iată acum, în registru existențial și autoironic, un sonet de o profundă convicțiune: „Cuvintele mi s-au topit ca boarea,/ Turnate sunt, deja, în forme goale,/ Și îngropate, - adânc de tot în valea/ Sintetică, a lumii virtuale/ Și zac acolo-nghesuite, toate/ Cenușă grea, impersonală masă,/ În așteptarea altor vremuri poate,/ Când bietul tata cel plecat de-acasă,/ Se va întoarce de pe front, ca ieri,/ Duhnind a depărtare nefirească/ Cu gândul la beții și la muieri/ A doua oară să mă zămislească/ Și-atunci, din nou, cuvintele-mi-cenușe/ Vor prinde colț în glasuri de păpușe”.

Trebuie spus că pentru Dan Gîju poezia este o mirabilă stare de fascinație, dar și de mărturisire, el nu caută cu obstinație absurdă formele experimentale care ar trebui să rupă „gura târgului”, îi repugnă, ceea ce nu-l împiedică să ofere spectacolul unor versuri arhitecturizate ingenios. Astfel că, Dan Gîju este un poet... sub arme victorioase. Un poet excepțional. Iar pașaportul pentru eternitate literară pe care i l-am dat în urmă cu nici două decenii, iau act cu satisfacție, este onorat cu fiecare carte pe care își așterne numele.