03.12.2021 00:14
Tămăduirea femeii gârbove
Galerie foto
„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.”
(Matei 11, 28)
Pericopa acestei Duminici descrie vindecarea de către Mântuitorul a unei femei ce era gârbovă de 18 ani, act care l-a indignat pe mai-marele sinagogii, întrucât minunea a fost săvârșită sâmbăta. Nu întâmplător, evanghelistul a așezat acest episod între pildele despre doi copaci: smochinul, ce trebuie săpat pentru a rodi și grăuntele de muștar care crește și devine copac mare, simbolizând împărăția cerurilor. Atât rodirea cât și creșterea arborilor trimit la faptele milei creștine.
Încovoierea femeii este explicată prin înclinarea spre cele pământești, așa cum erau mulți dintre cei de față. În antiteză, copacii se înalță spre ceruri, însăși sufletul acelei femei „gârbovit de lipsa harului” s-a înălțat precum o vie care a fost curățită și săpată (Sf. Ambrozie al Milanului). Trupul bolnav al femeii era stăpânit de diavolul, pe care nimic nu-l încântă mai mult decât chinuirea creației divine (Sf. Chiril al Alexandriei).
Indignarea maimarelui sinagogii venea și din riscul pierderii poporului care, în urma minunii lui Iisus, înclina spre noua învățătură, mulți dintre cei vindecați începând a crede într-o credință superioară prin iubire. A IV-a poruncă din Decalog privește pe om, însă femeia este vindecată de Dumnezeu Întrupat, despre care Sf. Chiril al Alexandriei spune în acest context: „Întruparea Cuvântului și însușirea naturii umane au avut loc prin înfrângerea morții, a stricăciunii”. Această tămăduire punctează una din ridicările firii umane, de după căderea în păcatul primordial.
Sâmbăta („sabbath”–„odihnă”) ajunsese în mozaism la un legalism obtuz, o strictețe sterilă și un formalism exagerat, fariseii având pavăză prescripțiile Legii vechi. Rolul sărbătorii era ca omul să se odihnească, după modelul Creatorului său, pentru a dedica ziua adorării Acestuia, în scopul abstinenței, întăririi credinței și legăturii cu El, nu spre vătămarea sufletească ori trupească. Însă: „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Această vindecare arată cum scopul faptei este cel care contează, iar nu fapta în sine și că sărbătoarea odihnei nu este una exclusivă de interzicere a faptelor milei, ci, din contră, astfel de fapte trebuie încurajate. Însuși Luca amintește mai multe vindecări în zi de sabat care stau în relație și cu o altă împlinire, prefigurând ziua Duminicii, a Învierii, a bucuriei (Sf. Ambrozie al Milanului).
În orbirea lor, de respect ad litteram al sabatului, vechii lideri politico-religioși negau drepturile fundamentale ale omului ca hrana, sănătatea ș.a. Mântuitorul a arătat, însă, fără echivoc faptul că întotdeauna și indiferent de epocă, nevoile de bază ale oamenilor au întâietate în fața unor legile protocolare și schimbătoare.
Pr. Florian Solomon – Parohia Gheboieni