GEORGE COANDĂ

Fiecare partid, fie de stânga ori de dreapta, după ce a ajuns la Putere, din 2000 încoace, cu deosebire, a dat sfoară-n ţară că, prin graţia divină şi voinţa poporului român, a pus de alungarea ultimelor rămăşiţe ale comunismului şi că a demarat, cu celeritate, procesul de modernizare a României. Dar, ce să-i faci, meteahnă de jurnalist şi istoric, am de făcut nişte pertinente observaţii. 1. În legătură cu rămăşiţele comunismului. Dacă este să ne referim la ce-o fi rămas în conştiinţa unora – şi asta ţine de propria „filosofie de viaţă”, ceea ce se întâmplă multora şi de prin state faimoase capitaliste, căci, nu-i aşa, este dreptul democratic al individului să gândească cum îl taie capul – este una, şi nu le poţi pune pistolu-n piept obligându-i să nu le mai treacă prin gând aşa ceva, pentru că, atunci ar fi să vorbim de o flagrantă încălcare a „drepturilor omului”. De fapt, acest lucru nu-l înţeleg politrucii „vremurilor noi” care, astfel, indubitabil, ei acţionează în cel mai odios mod bolşevic. 2. Şi, în al doilea rând, în ceea ce priveşte procesul de modernizare a României, nimeni, nicio guvernare, nu s-a grăbit să modernizeze ţara şi, pentru o vreme, şi de acum încolo, tot târâş-grăpiş o să meargă patria noastră fascinantă, pentru că, şi orice minte de român raţional bagă de seamă cu revoltă acest adevăr (da, „politically correctness”), şi nu prea ştie cam ce ar trebui făcut, că trăieşte într-o paradoxală colonie, adusă la această stare de... neomarxismul capitalist neoliberal. Este o realitate pe care istoricii, filosofii şi teoreticienii economici lucizi ar trebui s-o traseze hermeneutic cu profundă luare aminte. Există, totuşi, un proces de modernizare. Haotic însă. Este un fel de cârpeală făcută pe genunchi reumatici, dar nu, ferească sfântu’, întru binele şi fericirea naţiunii române. Căci, şi nu este nicio taină, este o decapitalizare tâlhărească a României, profitul dobândit din acest... haos modernizator este externalizat de către multinaţionale. Modernizatorii băştinaşi, fie că aplică acelaşi model, fie, dacă îi îndeamnă inima să contribuie la averea ţării, sunt vârâţi – ordinul vine de peste fruntarii – la gherlă. Şi atunci despre ce vorbim? Nu sunt defetist. Dar nici optimist. Şi nici „politically correct”. Sunt realist. Iar de politrucii „vremurilor noi” mi s-a făcut de-a binelea lehamite. Sunt oportunişti sulfuro şi... tismăniţi, agenţi ai globalizării distrugătoare de naţiuni. Aşa că rămâne cum am vorbit. Sapienti sat! Pax vobiscum!