GEORGE COANDĂ

O grea tăcere s-a aşternut peste lume. Oraşe pustii... ţări pustii... Continente pustii... Pustiul lumii... Înfricoşaţi, îngroziţi, terorizaţi oamenii îşi îndreaptă ochii spre cer. Şi se roagă, fiecare, Dumnezeului acelaşi, oricum îi vor fi spunând în atâtea şi atâtea credinţe, implorându-l să-i dea viaţă încă şi să-l treacă această punte a suspinelor, a hohotelor, a jalei din acest război mondial în care un duşman invizibil îl pătrunde sfârtecându-l până-n vişcere. Un ocean de lacrimi a inundat lumea omului. Duşmanul invizibil, văzut doar pe lama microscopului, a atacat prin surprindere această lume, ca şi cum o ocultă forţă mistică, l-a trimis pedepsitor pentru păcatele ei, de care nu s-a eliberat nicicând după Jertfa Mântuitorului, pe care n-a luat-o-n seamă, infestată cum e de un egoism feroce de invidii ucigaşe, de pofte nebune cuceritoare de la avutul altuia la avutul naţiunilor, de fapt un nevăzut mesager al Apocalipsei trimis întru expiere. Este pustiu la Paris, nu-i aşa, Oraşul lumină... Este pustiu la Londra... Este pustiu la Veneţia şi nici o gondolă nu mai alunecă romantic pe Canal Grande... Este pustiu la Roma, o, da Cetatea Eternă... Este pustiu la New York: flacăra de aur a Statuii Libertăţii a coclit de tristeţe... Este pustiu la Bucureşti, pe Casa Poporului din când în când huhuie o cucuvea... Graniţele le-am zăgăzuit. Lumea omului sa retras în sine, dar oare, în timpul acestui război mondial halucinant, va avea răbdarea şi înţelepciunea să se regândească pe sine? Ca să învingă şi să se învingă. Şi să se purifice. Biruind acest blestemat coronavirusul, dând atâtea jertfe, va fi în stare oare să dobândească, ştergându-şi lacrimile, coroana izbăvirii? O grea tăcere s-a aşternut peste lume... Pustiul lumii... Şi în acest tragic pustiu, oamenii, totuşi cântă alungând stafiile spaimei, aduc un firesc omagiu luptătorilor din linia întâi, medicii, şi-şi întind mâinile peste prăpastia morţii. Şi pustiul se luminează!