A venit apa şi l-a luat... Vă mai amintiţi acest vesel cântecel din copilărie? Poate că da. Mai are două versuri catrenul, dar ce se spune în ele nu ar avea nici un corespondent în realitatea, deloc veselă, a zilelor noastre. Aşa e, din păcate, foarte din păcate, podurile şi autostrăzile construite în cele trei decenii post-revoluţia anticomunistă din 1989 se prăbuşesc asemenea unor castele de nisip, şi nu numai, aşa cum întreaga ţară s-a prăbuşit la propriu şi nu la figurat.

Şi ştiţi de ce? Nu mă îndoiesc că marea majoritate a românilor ştiu de ce, dar se întreabă retoric ce ar fi de făcut. Ştiu că dacă se mai construieşte ceva, şi încă pe bani europeni, se construieşte de mântuială, pentru că se fură din materialele de construcţii înlocuindu-se cu altele de proastă calitate, bani realizaţi (furaţi) din această mişculaţie intrând în buzunarele fără de fund ale unor oameni politici, patroni de firme de construcţii, primari, preşedinţi de consilii judeţene, dar haita nesăţioasă de profitori este mult mai mare.

Există şi unele cazuri de responsabilitate – aproape că nu-ţi vine a crede -, dar, vorba aia, cu o floare nu se face primăvară. Iar dacă dai unele exemple cu poduri construite, de pildă, peste Dunăre, cum ar fi cel de la Cernavodă, operă a marelui Anghel Saligny, cel mai mare pod din Europa de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, pe care trenurile pot circula cu viteză şi astăzi, sau cu Casa Poporului – ei, bine, de ce nu!? – rişti să fii acuzat de ins cu amintiri retrograde şi nostalgii comuniste.

De bună seamă că asemenea exemple deranjează grupurile de interese mafiote şi de crimă economică organizată, dar nici nu poţi să te faci că nu vezi, ca jurnalist independent şi echidistant, şi să taci. A te face că nu vezi şi a tăcea este a fi complice la crima de lez-naţiune, şi meriţi a fi hulit de poporul român. Da, podul de piatră s-a dărâmat aşa cum şi România a fost şi continuă să fie dărâmată de iresponsabilitatea şi trădarea tâlharilor politico-economici, cu acoperirea serviciilor.