GEORGE COANDĂ

Ştiu că, încă din titlu, caracterizându- l astfel pe reputatul istoric Ioan Opriş, îmi voi atrage vituperările oportuni ştilor mancurtizaţi care şiau făcut din globalizare o marotă toxică şi antiromânească. Dar nu mă las înspăimântat. Aşadar, istoricul însufleţit de înaltele idealuri ale românismului, şi pe care am avut şansa de a-l cunoaşte exact acum 20 de ani în momentul când, aflându- se într-o responsabilă poziţie ministerială, a inaugurat pe meleag canadian, la Montreal, Centrul Cultural Român, misiune pe care a îndeplinit-o – şi depun mărturie de participant în direct la acel eveniment – cu frumoasă trăire patriotică, deci, prof. univ. dr. Ioan Opriş, în spiritul mantrei sale care este iubirea şi respectul necondiţionat faţă de istoria şi civilizaţia neamului trăitor în spaţiul cuprins între Carpaţi, Dunăre, Nistru şi Marea Neagră, a dăruit literaturii istoriografice o lucrare de excepţie, monumentală în ciuda titlului său limitativ. Este vorba de „Pagini din istoria diplomaţiei româneşti”, apărută în anul 2020 sub auspiciile Editurii Altip. O lucrare apărută, a se reţine, nu întâmplător în anul centenarului recunoaşterii universale a României Mari prin Tratatul de la Trianon.Căci, 1921 a fost să fie anul unui strălucit succes al diplomaţiei româneşti şi care a rămas asemenea unei borne de aur sub Arcul de Triumf al istoriei acestei naţiuni, nu o dată răstignită pe Golgota Istoriei. Ioan Opriş, pentru scrierea acestei lucrări, a săvârşit un travaliu acribic infatigabil, propunându-şi şi reuşind să ne ofere nu doar nişte pagini, ci o amplă panoramă a demersurilor diplomatice de la România devenită regat post-Războiul de Independenţă (1877- 1878) şi până la dramatica tranziţie de după a doua conflagraţie mondială. Între aceste orizonturi ale istoriei româneşti moderne şi contemporane, Ioan Opriş şi-a propus/ne-a propus o ipostază, hai să-i zicem, de plan secund de cunoaştere a evoluţiei diplomaţiei româneşti, căci nu a „urmărit [...] rolul personalităţilor de anvergură”, după cum se mărturiseşte în prefaţă, ci a „adunat contribuţii ale celor mai puţin distinşi în prima linie diplomatică, dar deopotrivă foarte importanţi” şi „care au servit România ca diplomaţi susţinând argumente pe seama drepturilor legitime ale neamului lor”. Şi Ioan Opriş a reuşit convingător în acest demers proiectându-ne o frescă în care transpar la palier politico-diplomatic, eforturile obstinate ale unor diplomaţi români, animaţi de un sincer patriotism, de a apăra INTERESUL NAŢIONAL al României pe calea consolidării independenţei şi a marelui stat unitar şi suveran de relevanţă europeană, cum l-a văzut corect Nicolae Iorga. Şi astfel îi suntem recunoscători istoricului Ioan Opriş pentru această excepţională lecţie de istorie atât de necesară într-un timp în care se încearcă ştergerea din mintea românilor a istoriei lor multimilenare anulându-li-se astfel, identitatea ca neam. Or, Ioan Opriş a dat o replică pe măsura acestei tendinţe nocive. „Pagini din istoria diplomaţiei româneşti” mai este ceva: gestul de demnitate al unui reputat istoric patriot întru apărarea dreptului românilor de a-şi cunoaşte în lumina adevărului istoric, fie şi sub „teroarea istoriei contemporane”