Dacă elita mondială, economică şi politică, se vede periodic în asemenea formate, sau în cele mai deschise, deşi scumpe ca participare, precum Forumul de la Davos, asta nu înseamnă că, sub presiunea provocărilor mondiale, coordonarea multi-naţională nu se intensifică. Ȋn acelaşi timp, se redefinesc organizaţii internaţionale, de la cheia de boltă a sistemului postbelic, ONU, la alianţe militare precum NATO, sau structuri regionale mai mult sau mai puţin avansate, de la UE (care tinde spre autonomie pe toate palierele) la ASEAN, Mercosur, Uniunea Africană sau Liga Arabă.

Un guvern mondial însă nu va veni cu una cu două, căci deşi economiile sunt din ce în ce mai interdependente, iar multinaţionalele cu bugete ce depăşesc PIB-ul multor ţări sunt din ce în ce mai influente, orientând cancelariile din numeroase ţări, prin contribuţii la PIB-ul intern sau bani de campanie. Cert e că guvernul european e mai aproape temporal decât cel global căci mai uşor e să guvernezi regional decât global. Este foarte probabil aşadar că generaţia aceasta de europeni să meargă în următorul deceniu spre un Guvern la Bruxelles, pe o structură federală, iar generaţia copiilor noştri să aibă misiunea democratizării unei guvernări globale.

Dimensiunea parlamentarã a structurii globale se contureazã clar, complementar cu actuala structurã a Naţiunilor Unite. În termeni europeni, actuala Adunare Generala ONU este echivalentã Consiliului UE, iar un Parlament Global se poate inspira din construcţia treptatã a Parlamentului European, forumul care reprezintã interesele cetãţenilor. În aceaasta ordine de idei, cum putem forma Guvernul Mondial?