GEORGE COANDĂ

Dar, conform unor surse, Carol I, în acea zi nu şi-a aşternut iscălitura pe niciun act sau lege, neavându-se, obligatoriu şi oficial, nevoie de înalta semnătură a domnitorului pe moţiunea de proclamare a Independenţei de stat, care va fi recunoscută internaţional abia un an mai târziu, după ce oastea ţării îşi vărsase sângele pe „câmpurile de onoare” de la Plevna, Rahova şi Vidin, la Congresul de la Berlin din 13 iunie – 13 iulie 1878. Recunoaştere stipulată în Tratatul de pace, parafat de cele 7 mari puteri europene ale epocii: pe 13 iulie Germania, Regatul Uni al Marii Britanii, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Imperius Rus şi Italia. Astfel, România a devenit stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Alte surse, din lumea istoricilor promonarhişti consideră că pe 10 mai 1877, Carol I a proclamat Independenţa de stat a României, ca urmare a recunoaşterii votului dat în cele două camere ale Parlamentului, însă e neatribuindu-şi vreodată niciun merit în iniţierea acestui fundamental act istoric pentru destinul poporului român. Indiferent de polemosul existent şi acum între istorici, cu susţinători ai proclamării Independenţei de stat, oficial, în Parlamentul României, pe 9 mai 1877, fiind acuzaţi, in absurdo, de republicanism de sorginte comunistă, ceilalţi, propagatori fermi ai proclamării pe 10 mai acelaşi an la rândul lor fiind acuzaţi de către primii de monarhism nostalgic şi lipsit de obiectivitate, fiecare tabără, avându-şi „corul de zgomote de fond” – polemosul sunt convins va mai dura ceva vreme -, indiferent, deci, de „poziţiile ştiinţifice” pe care se situează, rămâne însă real actul fundamental istoric. Căci, ipso facto, proclamarea Independenţei de stat acum 144 de ani, a pus România pe harta geopolitică a statelor suverane ale lumii, devenită, pe cale de consecinţă, negat în 1881, fiind larg şi curajos deschisă calea spre împlinirea augurală a Marii Uniri din 1918 şi a unei rapide „arderi de etapă” în modernizarea întregii naţiuni române în contextul civilizaţiei europene. România Mare îşi are, deci, obârşia legic istoric existenţială în dobândirea Independenţei de stat din luna mai a anului 1877. Istoricii, fie ei şi academicieni, n-au decât să-şi spargă capetele unii altora până când or pica la pace. Iar eu unul, şi ca istoric, şi ca jurnalist, aştept cu maxim interes - deocamdată aplic sacrosanctul principiu audiatur et altera pars – sfârşitul polemosului în interesul, la fel de sacrosanct, al adevărului obiectiv istoric. Sigur ştiu acest adevăr: fără Independenţă, nimic n-ar fi fost!