GEORGE COANDĂ

În zorii zilei de 22 iunie 1941 România a intrat în războiul mondial. În cel de-al doilea al secolului XX. Sau, după unii istorici, în „ultima parte”/ secondo tempo a Marelui Război din 1914-1918. O „parte a doua” (1939-1945) a unui apocaliptic abator uman. Dar România n-a intrat pentru că, geopolitic, şi în sens imperialist, îşi dorea satisfacerea unor orgolii cuceritoare de „spaţii vitale” (lebensraum) nemaiîncăpând în propriile-i frontiere. Ci, dimpotrivă, nişte vecini iredentişti şi revanşarzi ciopârţiseră criminal, şi, în primul rând, fosta Uniune Sovietică, bolşevic stalinistă, la vremea aceea, „spaţiul vital” istoric şi strămoşesc, care-i era îndeajuns, şi pe care şi-l reîmplinise statul în 1918, pe harta politică a Europei apărând, fiind recunoscută, universal, România Mare. Însă în vara martirică a anului 1940, între 28 iunie şi 6 septembrie, pierduse, sub ameninţarea Moscovei comuniste şi a Berlinului nazist, jumătatea de est a Moldovei (Basarabia şi Bucovina de Nord), de asemenea jumătate din Transilvania, şi un sfert din Dobrogea (Cadrilaterul), părţi din „spaţiul vital” existenţial, dintotdeauna proprietăţi istorice ale poporului român, fraudulos criminal însuşite de Uniunea Sovietică, Ungaria horthystă şi de Bulgaria fascizată. Îndeobşte ce s-a petrecut în acea vară martirică pentru destinul României hărtănită tâlhăre şte, ca-n codru de nişte briganzi geopolitici suind atunci, deci, pe o Golgotă a istoriei, este acum cunoscut, aşa că nu mai intru în amănunte. (N.B. Totuşi, mă simt obligat să fac această constatare îngrijorătoare: în mod deliberat generaţiilor tinere de români de acum, li se obturează orizontul cunoaşterii adevărului istoric, pentru a nu deranja sensibilităţile/ irascibilităţile Berlinului, Romei, Budapestei, şi chiar ale Moscovei, cu toate că Bucureştiul politico-diplomatic se face a nu o mai băga în seamă).