30.07.2021 00:17

Vindecărea slăbănogului din Capernaum

Despre tămăduirea omului de toate bolile sufleteşti şi trupeşti ne vorbeşte şi pericope evanghelică din Duminica a şasea după Rusalii, punându-ne înainte minunea vindecării paraliticului (sau slăbănogului) din Capernaum. Minunea este descrisă nu numai de evanghelistul Matei, ci şi de ceilalţi doi sinoptici, Marcu şi Luca, fiecare dintre ei venind cu detalii foarte importante. Cu puţin timp înainte, Mântuitorul vindecase pe cei doi demonizaţi din Gadara. Şi pentru că gaderenii nu erau bucuroşi de minunea vindecării celor doi confraţi ai lor, cât mai ales erau supăraţi de pierderea porcilor, aceştia Îi cer Mântuitorului să plece din hotarele lor. Fapt pentru care Mântuitorul pleacă din ţinutul gadarenilor spre Capernaum, traversând Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaretului). Ajuns în Capernaum, în timp ce Mântuitorul propovăduia cuvântul Său într-o casă, patru bărbaţi credincioşi, dar şi milostivi, aduc înaintea Mântuitorului, pe pat, un paralitic. Starea paraliticului era atât de gravă, încât nu numai că nu putea veni singur la Hristos, ci trebuia să fie dus cât se poate de uşor, fără a fi zguduit prea tare, fapt pentru care este adus înaintea lui Hristos cu pat cu tot. Mântuitorul, „văzând credinţa lor”, i-a zis paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Patru bărbaţi se hotărăsc să aducă un bolnav fără scăpare la Hristos; nu-i un semn de credinţă? Să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să coboare pe bolnav până în faţa lui Hristos; nu-i o dovadă de mare credinţă? Mântuitorul a văzut şi „credinţa” bolnavului. De aceea, Mântuitorul îl şi numeşte „fiu”, spunându- i „fiule, iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). În acest timp, unii dintre cărturarii şi fariseii prezenţi, considerând că „numai Dumnezeu poate să ierte păcatele”, cugetau în sinea lor că „Acesta huleşte!” (Matei 9, 3). Oameni care, frământaţi de invidie şi ură, coborau pe Hristos pe aceeaşi scară valorică cu a lor. Şi fiind cunoscătorul inimilor tuturor, Mântuitorul îi întreabă pe cărturarii şi fariseii prezenţi: „Ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 4-5). Adică, ce este mai uşor: să ierţi bolnavului păcatele, sau să-l faci sănătos? Să-i vindeci sufletul sau trupul? Desigur, şi o faptă şi alta este cu neputinţă omului de rând. Dar aici Mântuitorul arată şi superioritatea sufletului faţă de trup şi că întotdeauna după îmbolnăvirea sufletului prin păcat, urmează şi suferinţele fizice ale trupului. De aceea, Mântuitorul îi tămăduieşte mai întâi sufletul bolnav, iertându- i păcatele. Sau iertându-i păcatele, sufletul se însănătoşeşte. După care, îi spune paraliticului: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa” (Matei 9, 6-7); arătând clar nu numai legătura dintre suflet şi trup, ci şi aceea dintre păcat şi boală. Sub privirile tuturor celor prezenţi, paraliticul se ridică din patul suferinţei, tocmai pentru a nu rămâne nicio urmă de îndoială în ceea ce priveşte fapta minunată. Mai mult, îi porunceşte bolnavului să meargă acasă, ducându-şi patul ca adevărată mărturie tuturor celor din casa sa. Ca acolo unde mai înainte domnise păcatul şi suferinţa, să rămână de acum iertarea şi sănătatea. Întotdeauna păcatul aduce boala sau suferinţa bolii. Dar este foarte important ca atunci când ne vom confrunta şi noi cu astfel de suferinţe, să ştim să ne apropiem de Mântuitorul Hristos prin credinţă, întocmai ca şi paraliticul din Capernaum. Este foarte importantă şi atitudinea celor din jur, care nicidecum nu trebuie să rămână nepăsători sau indiferenţi. Este nevoie ca cei din jur să vină cu o vorbă bună, spusă întotdeauna cu suflet, pe care noi o mai numim şi compătimire. Apoi, este nevoie şi de ajutorul rugăciunii, prin care putem fi de un real folos celor aflaţi în suferinţă. Dar, desigur, este nevoie şi de o împreună participare a celui suferind, alături de eforturile tuturor celor din jur. Iar aceasta începe prin virtutea nădejdii, care presupune şi credinţa neclintită în Dumnezeu, avându-i mereu ca exemple de urmat pe toţi cei care prin credinţă s-au făcut bineplăcuţi lui Dumnezeu. Pr. Chiţu Mihai – Parohia Valea Leurzii