13.07.2016 00:19

Repetenţia şcolii româneşti

Galerie foto

GEORGE COANDĂ

Am promis că voi reveni asupra stării în care se află învăţământul patriei. Şi este una jalnică. Iar bacalaureatul din acest an ne spune multe în această privinţă. Chiar dacă probele de examen sunt soft şi comisiile de examinare sunt „de acasă”. Şi cu toate astea mulţi absolvenţi au dat bir cu fugiţii.

Cauzele acestui absenteism, la prima vedere, ar fi dezinteresul alimentat de faptul că nu peste tot, şi în România, şi în Uniunea Europeană, se cere la angajare diploma de bacalaureat, mulţi tineri fiind seduşi de himera îmbogăţirii peste noapte dar şi de exemplul atâtor „miliardari de carton” fără studii, însă şi de teama unora de a nu se face de râs (chestie de orgoliu rănit) dacă nu vor trece de acest examen al maturităţii. Cauzele mai profunde, şi distructive, sunt cu siguranţă prăbuşirea, cred eu premeditată, a întregului sistem naţional de instrucţie şi educaţie şcolară, numeroasele reforme făcute după ureche şi din „raţiuni politice” – uneori de diletanţi -, răvă- şind dramatic şcoala românească aplicându-se, faimoase pentru români, „forme fără fond”, slaba pregătire universitară, de după 1989, a cadrelor didactice, trecându-se precum gâsca prin apă în anii de facultate, starea economică precară a oamenilor de la catedră care duce, ipso facto, la lipsa de motivaţie, aiuritoare curricule pe obiecte (a se vedea la limba şi literatura română şi istorie), încurajarea tacită a discriminării sociale sub „acoperirea” libertăţilor democratice în rândul elevilor. Alungarea – până şi a ideii – organizaţiilor de copii şi adolescenţi pentru că, vezi Doamne, asta ar însemna reîntoarcerea la pionierie şi la UTC. Absurd! Or, din punct de vedere psihologic (psihopedagogic), renunţarea la asemenea forme organizatorice numite să facă educaţie moral – cetăţenească şi patriotică (dar patriotismul nu se mai poartă!) a dus la evidenta degringoladă care bântuie învăţământul preuniversitar românesc. Vreţi o mostră letală în acest sens? Pătrunderea fără oprelişti a drogurilor care lasă, încă, autoritatea şcolară, fără replică. Şi ar mai fi şi alte grave maladii, pe care ca om al şcolii şi ca jurnalist le cunosc bine, şi care, la un sfert de secol de la revoluţia din ’89, au cancerizat sistemul nostru de învăţământ. Deocamdată, semne de însănătoşire grabnică nu se întrevăd în zare. Sau nu se vrea o însănătoşire? Ar fi o crimă împotriva naţiunii române. Dar nu doresc să mă gândesc la aşa ceva.