07.12.2017 00:19

Regele Mihai I, în Panteonul neamului românesc

Galerie foto

GEORGE COANDĂ

Regele Mihai I al României a urcat, marţi, 5 decembrie 2017, la ora 13, în Panteonul neamului românesc. A venit din istoria acestui neam şi, odată cu plecarea sa în taina eternităţii, a intrat definitiv şi de necontestat în această istorie. Trăindu-mi începutul vieţii sub coroana domniei sale, în vremurile de război apocaliptic, şi ascultându-i mesajele de speranţă la „Radio Europa Liberă”, pe furiş, sub regimul comunist, n-aş fi crezut că vreodată am să aştern gânduri cernite la trecerea sa dintr-o viaţă atât de zbuciumată, dintr-un destin tragic, în, repet, Panteonul neamului. Dar, la un moment dat, am avut şi nesperata şansă să-i iau un scurt şi semnificativ interviu în spaţiul sacru al Mănăstirii Dealu, lângă amintirea istorică a altui Mihai, a Viteazului Voievod Întregitor de Ţară. Şi am fost atunci impresionat, profund impresionat de calma şi înţeleapta sa bunăvoinţă regală. Nu aş folosi acum nişte vorbe de „uz public”, adică „a lăsat în urma sa un gol imens” sau „este o pierdere ireparabilă”. Desigur, este.Vorbele sunt inutile. Aş spune, însă, că noi, românii, avem DATORIA de a nu uita niciodată că Regele Mihai, Mareşal al Armatei Române, a salvat România de la dispariţia de pe harta politică a Lumii într-un moment istoric imposibil: 23 august 1944. La ordinul său, ca şef al statului şi „Cap al Oştirii”, România a întors armele împotriva Germaniei naziste, trecând ferm în tabăra Puterilor Aliate, refăcându-se astfel graniţele de vest ale ţării şi păstrându-i-se statalitatea şi unitatea. A fost un act de eroică decizie, Armata Română fiind a patra forţă învingătoare a Wermacht-ului hitlerist. Iar Regele Mihai îşi binemerita, inclusiv de la naţiune, şi de la Europa, laurii eroului. Pe drept cuvânt, îşi merită gloria de reunificator al Patriei. Şi ca sinistră recompensă, la ordinul lui Stalin, a fost alungat de pe Tronul României. Şi înfruntându-şi soarta, într-un exil nedrept, dar mereu cu gândul şi cu inima la Patrie, a dus, de astă dată, o altă bătălie, pentru drepturile României şi primirea sa îndreptăţită în NATO şi Uniunea Europeană. Încă o dată, binemeritată, deci, preţuirea şi recunoştinţa naţiunii. Nu sunt monarhist, dar ca profesionist al istoriei, cu gândire liberă, nu pot decât să-mi exprim respectul pentru uriaşa personalitate istorică şi morală care a fost Regele Mihai I al României. Căci, istoric, a fost şi regele meu. Părăsind această lume, după o viaţă îndelungată şi dramatică, fiind consecvent total României şi poporului său, Majestatea Sa Mihai I închide cu demnitate o istorie. Va mai fi sau nu vreodată România monarhică, rămâne o decizie a viitorului său, sau un imens regret şi o amintire eternă. Regelui şi Mareşalului României, fostului „Cap al Oştirii”, acum, la despărţire, să-i dăm, sub faldurile Tricolorului, în bernă, Onorul!