26.04.2016 00:19

O condamnare bizară

Galerie foto

GEORGE COANDĂ

În sfârşit, Liviu Dragnea, după ce a aşteptat cu sufletul la gură, ca de altminteri întregul PSD, sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vineri, 22 aprilie a.c., a aflat-o. Iată sentinţa executorie şi definitivă: Liviu Dragnea a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare. Şi fără interdicţii.

Dar condamnarea este, cu siguranţă, bizară. De ce nu şi kafkiană. Adică şeful suprem al PSD a fost condamnat pentru că la referendumul de suspendare a lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al republicii, din 2012, a… îndemnat electoratul din Teleorman să iasă la vot. Nu s-a demonstrat, însă, că s-ar fi produs vreun act de corupţie sau de grave disfuncţii electorale. E clar, în tărăşenia asta şi-a vârât coada Traian Băsescu! Or, marinarul eşuat în nisipurile mişcătoare ale politichiei româneşti, pe bune şi de-adevăratelea, a fost suspendat de 7 milioane şi jumătate de români. Dar onorabila CCR a validat o şmecherie a lui Traian Băsescu ca să mai târnosească mangalul vreo doi ani la Cotroceni. Hai să trecem mai departe şi să spunem că bizara condamnare, dacă privim atent în miezul sentinţei, este una de ochii lumii şi care împacă şi capra şi varza şi, în fond, lasă să se înţeleagă că Liviu Dragnea nu a fraudat referendumul. Bine, recunosc, e o sentinţă tipic românească.

Ceea ce n-am înţeles este istoria care a lovit PNL cerând cu „mânie proletară” – autentică – demisia şefului PSD, nebăgând de seamă că o atare stare de furie nu-i va stopa prăbuşirea în ochii electoratului, ba, dimpotrivă. Ca jurnalist nealiniat politic, Liviu Dragnea îmi este indiferent, pe mine situaţia judecată de instanţă mă interesează şi am luat seama că ceea ce s-a petrecut este bizar, iar PNL, dacă ar fi să respecte regulile bunei democraţii, nu ar avea niciun drept, dar absolut niciunul, să ceară demisia şefului altui partid. Corect ar fi să-şi facă cu sârg curăţenie moral-politică în propria bătătură. Dar n-are curajul s-o facă. I-o face DNA-ul. Aş fi cu totul de acord ca un şef de partid să-şi dea demisia când este evident că a săvârşit fapte de corupţie. Nu însă când – şi iar este evident – o sentinţă a fost dată pe o sforărie băsistă.