23.03.2015 00:09
Nume de cod: promovare
Galerie foto
MĂDĂLIN RĂDUCU
Un lucru e clar: sportul trebuie menținut în viață din toate puterile. Din păcate, în zilele noastre, chiar și sportul de performanță românesc a devenit dependent de „sponsorizările” din zona politică, acolo unde există decizie, fiind un abonat constant la banul public.
Pentru moment nu ar fi chiar atât de rău, numai că, de cele mai multe ori, se investește mult, prost și fără cap, iar finanțele sunt manageriate de persoane care trebuie să întoarcă „servicii” la rândul lor. E un lanț al slăbiciunilor incredibil, un sistem piramidal din care sportivii și mai ales spectatorii (adică votanții) ies cel mai șifonați. Am ales această introducere puțin mai lungă și generalistă, fiindcă ea caracterizează cel mai bine tabloul din sportul dâmbovițean, creat în ultimii doi-trei ani.
Momentul începe odată cu retrogradarea Chindiei și se termină în prezent. Acum mi se pare sau cel puțin aceasta este senzația de moment că la nivel înalt se schimbă polii de interes, iar investițiile și alocările de bani publici către sportul de performanță sunt și vor fi făcute mai atent, mai cu capul pe umeri și în urma unor analize pe indici obiectivi. Repet, nu există nicio certitudine că va fi mai bine sau că va fi la fel ca înainte, însă au apărut deja primele semnale, iar ele duc către un viitor mai decent. Mă voi referi aici la trei sporturi de echipă importante, care au devenit reprezentative pentru dâmbovițeni în acest sezon: fotbal, baschet și volei.
Voi începe cu ultimele două, fiindcă sunt sub aceeași tutelă, cea a Clubului Sportiv Municipal. Performanța fetelor de la volei este chiar frumoasă, dar ar fi păcat ca echipa să nu continue și tragic dacă din spate nu apare nimic. Cam același lucru se întâmplă și la baschet. E un lucru bun că baschetbalistele sunt acolo sus, campioane en-titre și se bat din nou la titlu, dar din spate nu vine nimic. Sunt pline agențiile de americance, de-abia sunt așteptate comisioanele pentru jucătoare care vin, joacă și pleacă, fără ca cineva să-și mai aducă aminte de ele peste vreun an sau doi. Tocmai de aceea, ar trebui investit cu mintea în primul rând: și cantitativ, și anticipativ.
Iar la final, fotbalul. E interesantă strategia încercată de conducătorii Chindiei, cu declarații precaute când apar întrebările cu promovarea. În acest moment, prin susținerea totală afișată de asociați, financiară și morală, par să nu mai existe războaie interne la clubul de fotbal. Asta este bine, fiindcă toată energia poate fi canalizată către un obiectiv comun. Iar acesta nu poate fi decât promovarea. A susține asta public necesită multe calități și ar fi o premieră din acest punct de vedere. Dar este și o armă cu două tăișuri, cu două scenarii posibile, ambele perfect plauzibile.
Dacă obiectivul este adjudecat, atunci satisfacția va fi mai mare ca oricând. „V-am promis, m-am ținut de cuvânt”. Atunci, jos pălăria! Dacă obiectivul este ratat (încă o dată!), atunci supărarea va fi mai mare ca oricând. „V-am promis, nu am fost în stare, am plecat”. Atunci asta ar trebui să fie reacția normală. Ceea ce nu am văzut niciodată, nicăieri.