10.07.2020 00:17

Iubirea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos

În Evanghelia care se citeşte în duminica aceasta ce urează. În bisericile noastre ortodoxe, ni se propune a medita despre modul in care omul lipit de bunurile lumeşti răsplăteşte binefacerile primite de la Dumnezeu, dar si modalitatea in care diavolul lucrează in omul pe care-l poseda. Domnul Iisus ieşind din Gherghesa, in drum spre Gadara, este întâmpinat de doi oameni posedaţi de diavoli, care semănau panica si frica in trecători care se încumetau a se apropia de cimitir in drumul ce leagă cele doua cetăţi. La vederea Lui Iisus, diavolilor ce-i stăpâneau pe cei doi oameni, au început sa le fie frica si l-au întrebat: ” Ce ai, tu, cu noi, Fiul lui Dumnezeu ?!” Mt. 8,29. Si, tocmai pentru ca diavoli care-i posedau pe cei doi oameni, cunoşteau toate acestea si recunoscândul pe Isus in Fiul lui Dumnezeu, ii cer clementa, favoarea de a nu fi trimişi in iad ci in porci care se găseau pe păşunea din apropiere. Dar, dupa cum auzim din sfânta Evanghelie, acestea tot pieirii sunt daţi, pentru ca, turma de porci, se arunca in mare si se îneacă, cu diavoli cu tot. Introducerea porcilor in întâmplarea evanghelica se datorează faptului ca porci, în tradiţia si cultura iudaica, sunt considerate animale spurcate, necurate si carnea acestor animale nu este consumata de evrei de frica sa nu se spurce si ei la rândul lor. Intrarea demonilor in aceste animale semnifica necurăţia omului posedat, care ajunge pana la urma la moarte, la înecarea in propriile păcate. Starea celor doi îndrăciţi este starea omului posedat de diavol si supus acestuia. Cel care, in loc sa-l aibă in centrul existentei sale pe Dumnezeu, are lucrările diavolului; banul, averea, plăcerile trupeşti, etc. care l-au făcut să-şi piardă adevăratul sau rost in lume, l-au debusolat, determinându-l sa nu ştie de nimic altceva în afara griji pentru înmulţirea propriilor averi si păcate, ce-i macină gândul si-i distruge sufletul. Diavolul are putere asupra omului doar atât cat omul ii permite sa aibă pentru ca nici diavolul nu-l poate obliga, nu-l poate forţa pe om, ci doar il ispiteşte şi-l amăgeşte, ii induce plăcere in păcat si omul il urmează afundându-se mai tare in păcate. De aceea şi sfântul apostol Pavel le spune romanilor: “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” Ro. 12,21. Arma prin care diavolul reuşeste sa atragă la el atât de multe suflete, slabe, este insuflarea sentimentului, in aceste suflete, ca el nu exista. Ca, existenta sa este doar o nălucire a omului si nu o realitate. Iar armele prin care omul care nu doreşte sa fie diavolului vasal, poate sa lupte cu succes împotriva lui, sunt: rugăciunea, postul, ajunul si sfintele Taine. Dar pentru a uza de ele trebuie sa începem prin a ne linişti, in primul rând trupul, cu post si ajun ca apoi sa continuam sa ne liniştim si sufletul, după cum ne îndeamnă şi sfântul apostol Pavel in scrisoarea către romani: “Căci, daca veţi vieţui după trup, veţi muri, dar daca veţi omori cu spiritul faptele trupului vostru, veţi fi vii.” Ro. 8,13. Sfântul evanghelist Matei in Evanghelia citita astăzi, aşa după cum am spus la început, ne ofera spre meditare si modul in care omul răsplateste binefacerile primite de la Dumnezeu. Astfel ca, oameni din cetate, in loc sa vina si sa-i mulţumească lui Isus ca a salvat doua suflete de la pieire si a adus siguranţa pe drumul ce leagă cele doua cetati, acestea se aduna in număr foarte mare sa-i ceara socoteala pentru pierderea materiala, înecarea porcilor. Iată deci, ca numai averile lumeşti, chiar si cele considerate spurcate (păcate) primează in om si nu sufletul care este investiţia cea mai de preţ a lui Dumnezeu in el. Sfântul Ambrozie, meditând asupra presiunii averii asupra omului, spune ca omul nu poate sa afirme ca lucrurile pe care le deţine ii aparţin si aceasta din simplu motiv ca nu le poate lua cu el, dincolo, în veşnicie. Este cu adevărat al nostru doar ceea ce putem lua cu noi – virtuţile câştigate aici pe pământ, pentru ca altfel: “Ce-i va folosi omului daca va câştiga lumea întreaga, dar isi va pierde sufletul ?!” Mt. 16,26. Cu toate acestea cei mai mulţi dintre noi suntem atraşi de duhul acestei lumi, chiar daca ea se aseamănă din ce in ce mai mult cu Sodoma si Gomora, încât nu mai avem timp nici sa ne mai gândim la viata noastră de acum si la cea de după moarte, din veşnicie. Si când vedem atâtea “boli” ale societăţi: alcoolismul, prostituţia, drogurile, avorturile, s.a. ne întrebam “oare de ce ?” când “remediul” este la mana noastră si in noi, in societatea in care trăim si pe care o formam după propriile noastre conştiinţe. Bolile vin, întotdeauna, acolo de unde Dumnezeu este alungat si in locul sau si-au făcut salas lucrările diavolului si chiar diavolul însuşi. Iar vindecarea, acolo unde Dumnezeu este chemat sa fie stindardul vieţi omului, unde plăcerile acestei lumi sunt înecate si arse de focul rugăciuni si al sfintelor Taine. Recunoştinţa este o virtute ce se cuvine a fi cultivata in sufletul tuturor oamenilor pentru ca fiecare om primeşte, sub o forma sau alta, binefaceri, fie de la om, fie de la Dumnezeu, în măsura in care se lupta sa le primească.

Pr. Gabriel Mutu, Parohia Ragu