26.02.2021 00:20

Întoarcerea Fiului risipitor

Cea de a treia parabolă, cunoscută ca a Fiului Risipitor, a treia căci urmează în Evanghelie după altele două, cea cu oaia rătăcită și cu drahma pierdută, ar trebui să o numim parabola Tatălui milostiv, pentru că El este Tatăl ceresc, cel care domină scena și actualizează modul său de a fi și de a acționa, schițat de data aceasta, prin parabolă de către Iisus. La cererea unuia dintre cei doi fii: “Dă-mi partea de avere care mi se cuvine” tatăl împarte averea între cei doi și, respectând libertatea fiecăruia, chiar dacă se întristează și este preocupat, îl lasă pe cel mai tânăr să plece de acasă. Momentul plecării semnalează începutul așteptării. O așteptare lungă – ne putem imagina cu ușurință – dar plină de speranță. Risipitorul, în ceea ce-l privește, neexperimentat fiind, cheltui totul; nu numai banii obținuți din vinderea bunurilor primite, ci se distruge pe sine însuși: cade în nevoi, sfârșește prin a deveni pe păzitor de porci și suferă de foame. Amintirea tatălui, a “tatălui meu” precizează Evanghelia, îi revine, în sfârșit, în minte cu putere și cu claritate. În fapt, el se gândește la tatăl, ca la unul ce distribuie bani și mâncare: argații “sunt îndestulați cu pâine, iar eu mor aici de foame”. Umilitoarea situație în care se găsea l-a constrâns să reflecteze și, așa cum spune Evanghelia, “să-și vină în fire”, chiar dacă este departe de adevărata convertire. Atenția sa este îndreptată, mai mult decât spre tatăl, spre satisfacerea unei exigențe primare: foamea, un punct de plecare nu prea entuziast spre convertire, am zice noi. De fapt este o consecință a raționamentului său, nimic mai mult. Se gândește la un tată, dar la un tată făcut după imaginea sa. Recunoaște că s-a comportat într-o manieră nedemnă pentru un fiu și se gândește să mărturisească acest lucru:“Nu sunt demn să mai fiu chemat fiul tău”; se hotărăște să se reîntoarcă acasă, dar nu ca fiu, ci pentru a fi ca un argat: “Fă-mă ca pe unul dintre argații tăi”; își asumă responsabilitățile sale: “Am păcătuit înaintea cerului și față de tine”, dar nu se gândește la bătăile inimii unui tată, la iertarea lui și, cu atât mai puțin, la reabilitarea sa. Tatăl, în schimb, continuă să sufere, să iubească și să viseze. Trăia numai cu speranța reîntoarcerii fiului. S-a obișnuit să scruteze drumurile de acces în localitate. Atunci când, în sfârșit, îl vede, alergând și, cu toată depărtarea, l-a recunoscut,“i s-a făcut milă și, alergând, i-a căzut la gâtul lui și l-a sărutat”. Bătrânul tată mai are încă forța, nu numai de a merge repede, ci chiar de a alerga. Agățat de gâtul fiului, dă drumul iubirii, tandreței, sentimentelor paterne. A fost așa cum l-ar fi generat a doua oară: “Acest frate al tău, îi va spune celui mai mare, a fost mort și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”. Fiul, în ceea ce-l privește își recunoaște greșeală, dar în acea îmbrățișare simte și că s-a regăsit pe sine însuși, nu atât ca păcătos, cât ca un fiu nou și a început să înțeleagă ce înseamnă să ai un tată: haina cea mai frumoasă, inel, încălțăminte, vițelul cel gras, banchet, sărbătoare, toate sunt semnele unei reabilitări adevărate, a unei iertări totale, a unei iubiri gratuite. Își va aduce aminte de acestea pentru tot restul zilelor sale și va acționa în consecință: va fi atent, va intui dorințele tatălui, îl va iubi cu faptele vieții. Parabola nu se sfârșește aici. Alături de figura fiului risipitor și reabilitat de iubirea tatălui, se ridică figura fratelui mai mare, un om cu inima aridă, rece și dăruit în totalitate observării legii: “Niciodată nu ți-am încălcat porunca”. Un om care, închis în mica sa lume, nu a suferit și nici măcar nu a participat la durerea tatălui pentru fuga fiului: “Acest fiu al tău”. Un om care îndrăznește să-l acuze pe tatăl său de imparțialitate și nedreptate: “ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat”. Un om care nu a înțeles nimic din viața de familie. Un om care îndrăznește să-i facă reproșuri tatălui: “Niciodată nu mi-ai dat un ied”. Dar tatăl rămâne tată și pentru el și, atunci când slugile îi spun că acesta s-a “mâniat și nu voia să intre”, iese să-l roage și să-i prezinte adevăruri simple dar evidente, plecând de la inițialul “fiule”, continuând cu constatarea: “Tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale” sfârșind cu motivarea, parcă scuzându-se: fratele tău era mort…era pierdut…. Nu cunoaștem dacă aceste cuvinte au făcut o breșă în inima fratelui mai mare. Ceea ce este sigur e că tatăl se oferă și lui cu aceeași forță a iubirii. Tatăl nostru cel Ceresc este ca și Păstorul care aleargă după oaia rătăcită și, când o găsește, o pune pe umerii săi, identificându-se cu durerile și problemele sale, cu preocupările și neliniștile inimii sale. Este ca și gospodina care întoarce casa cu susul în jos pentru a găsi drahma pierdută și simte nevoia ca toate vecinele să se bucure împreună cu ea de găsirea ei. Este ca și tatăl care lasă fiul imatur să facă experiențe și care, odată întors acasă, nu îl supune interogatoriilor, nu îi reproșează și nu-i amintește de ofensele primite, ci îi restituie dreptul și demnitatea, mai mult, face o sărbătoare. Este Tatăl care lucrează tot timpul, pentru ca nici unul din fiii săi să nu se piardă și toți să trăiască în fericirea și plinătatea iubirii sale. Este Tatăl care, pentru a nu pierde pe fiul cel mare, iese să-l roage să intre și îl ajută să raționeze pentru a înțelege că „trebuia să ne bucurăm și să ne veselim”.

Pr. Drăgan Constantin, Parohia Văcărești