29.11.2021 00:20

În ziua Marii Uniri, mai dezuniţi ca oricând!

Orice ar spune unii, și fac vorbire despre „patrioţii de serviciu”, sau mai exact, de „optimiştii păguboşi”, sentimentul public covârşitor este că (şi  sondajele o spun fără nici o îndoială) „ţara merge într-o direcţie greşită” şi că „războiul româno-român” pare a nu se mai sfârşi. Nu mai suntem „uniţi în cuget şi simţiri”, ca în acele ore astrale ale românităţii de la 1859 (prima unire a principatelor Valahiei Major/Ţara Românească şi Valahiei Minor/Moldova), şi de la 1877 (dobândirea Independenţei de stat), şi de la 1 decembrie 1918 (desăvârşirea Marii Uniri).

Și nu pentru că românii nu ar mai fi în stare, nu, ci, pentru că aşa-zisa „clasă politică” nu şi-a dorit, şi nici nu-şi doreşte, ca să fim, ca naţiune, pe bună pace socială şi, astfel, într-un efort comun, să săvârşim un ACT ISTORIC asemănător celui de acum 103 ani, luând seama că o mare bucată de pământ  se află încă înstrăinată – o Românie dincole de România -, şi că, existenţial, poporul a devenit o populaţie în marea ei majoritate adusă la sapă de lemn şi la o halucinantă dezbinare morală şi politică.

Şi ar fi de neînţeles, dacă n-ar fi tragic, cum, la 32 de ani de la sângeroasa schimbare de destin naţional din decembrie 1989, cei pe care i-am cocoţat în vârful Puterii în stat (parlamentari, preşedinţii republicii, guvernele) cu votul nostru, democratic, nu-i aşa, și-au bătut cu sălbăticie joc de acest vot, văzându-şi de propria lor bunăstare sfidătoare, şi răspunzând cu penibilă obedienţă poftelor tâlhăreşti străine, fie de la Bruxelles, fie de la Washington, fie de la Berlin, şi nu numai. Globalizarea a lovit România până-n viscere şi românii nu mai cred că, vreodată, va mai fi pe harta politică a lumii România Mare.

Chiar dacă văd cum, de Ziua Naţională a patriei, armata ţării defilează mărit, pe sub şi deasupra Arcului de Triumf care a fost ridicat întru cinstirea jertfei eroice, a neamului românesc din Primul Război Mondial, vărsându-şi din belşug sângele pentru făurirea României Mari, din păcate, din ce în ce mai puţin românii ştiu ce simbolizează, iar cei mai mulţi îl privesc ca un monument. Atât. E trist.

Şi, totuşi, dincolo de tristeţe, există Speranţă. În numele acestei Speranţe, la Ziua Naţională a României îi îndemn pe cititorii noştri, şi aşa bine să facă toţi românii, să-şi ridice sus frunţile şi să creadă într-un viitor mai bun al României eterne. Căci dacă speranţă nu e, nimic nu e. Doar suntem trăitori în Grădina Maicii Domnului.

(N.B. Este de-a dreptul de neînţeles de ce Klaus Werner Iohannis s-a dat pierdut de la şedinţa solemnă a Parlamentului României dedicată Zilei Naţionale a patriei. Ce este de concluzionat? Că, pare-se, nu dă doi bani pe ziua asta, şi ca atare, pe istoria poporului român pe care-l păstoreşte de şapte ani).

 

 

 

George Coandă

---