16.09.2015 00:19
"Ferice, dar, de voi, prieteni morți…"
Galerie foto
ALINA MAVRODIN VASILIU
În aceste zile, când unii se vor grăbi să ne aducă aminte ce limbaj colorat avea câteodată politicianul și pamfletarul Corneliu Vadim Tudor, cred că se cuvine să-i cinstim memoria publicând câteva versuri memorabile din marea sa poezie. În felul acesta, se prea poate să găsim o scuză războinicului său limbaj la adresa unora și, în același timp, o explicație pentru perfidia pașnică a acestora!
O voce puternică a României, greu de oprit atunci când tuna și fulgera în dezbateri publice, s-a stins, spre durerea celor care o prețuiau și spre confortul celor care au scăpat de judecata-i aspră. Cu ultimele puteri, inima obosită a tribunului Corneliu Vadim Tudor și-a slobozit, la rându-i, luni seară, spre judecata divină, sufletul de copil rebel care-și învelise în tricolor visul său de patriot român, spre a-i ține cald idealului național numit România Mare.
Ne-a vizitat la redacție, în câteva rânduri, cu modestie și cu prietenie, bucuros să găsească în cetatea noastră istorică gazetari care nu se temeau să-l invite pe postul local de televiziune, într-o vreme când posturile centrale se fereau de politicianul Corneliu Vadim Tudor ca dracul de tămâie.
Astăzi, ofer acest colț de pagină pentru una dintre marile-i poezii, de o tulburătoare actualitate și tot atât de premonitorie pentru națiunea română pe cât a fost pentru el însuși poezia sa de adio, „Ultima cafea”. Dumnezeu să-i ierte păcatele omenești și să-i odihnească sufletul în pacea sa eternă.
„MAREA UMILINȚĂ
Ferice, dar, de voi, prieteni morți
Că nu vedeți cum ni se sparge țara
Cum lupii trag cămașa ei la sorți
Și-n iarnă ni se schimbă primăvara.
Eu pe-ntuneric scriu acest poem
Niște nemernici iar ne-au stins lumina
Pe cine să înjur sau să blestem
Cînd noi, românii, purtăm toată vina?
Și gazele, ca mîine, s-or opri
Pe urmă vom bea apă ruginie
Trăim calvarul ăsta zi de zi
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!
Nici n-ai unde să suni, toți se ascund
Ești prizonierul neamurilor proaste
La Primărie? Ești prea rupt în fund!
La Minister? Te bate la trei coaste!
Nici o instanță nu te bagă-n seamă
Nici nu exiști, tu, cetățean de rind
Țesutul societății se destramă
Iar statul e doar un vampir flămînd.
Tu nu mai știi ce-i aia "trai decent"
În beznă stai, te speli cu apă rece
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminați sîntem, din zece-n zece.
Îmi beau cafeaua trist și gînditor
Nu mai fumez, dar viciul tot mă mușcă
Regret profund că sînt doar scriitor
Aș da stiloul astăzi pe o pușcă.
Aprind o lumînare și mă văd
În casa scundă, a copilăriei
Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd
Dar îngeri zdraveni țineau piept urgiei.
Însă atunci era după război
Rănită era țara, și datoare –
Acum, ea este pradă la strigoi
Și sclava unei Mafii-ngrozitoare.
Am dat lumina, gazele și apa
Pe mîna unor mercenari străini
Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa
Scot bani din piatră seacă și din spini.
Nu ne putem gospodări în viață?
Ajuns-am un popor de retardați?
Atunci e clar: scuipați-ne în față!
Ne place să fim viermi? Să fim călcați!
Umilitoare e această stare
Să nu mai ai nimic în țara ta
Să vezi cum ultima redută moare
Și să te rogi de moarte să te ia.
Eu vă invidiez, amici plecați
În altă lume, unde e lumină
Acolo sînteți, toți, surori și frați
Și beți nectar, nu apă cu rugină.
V-a luat la vreme Dumnezeu la cer
Eu văd în asta, poate, o răsplată
El v-a ferit de acest timp mizer
Cînd țara noastră e crucificată.
Cînd lumea plînge-n pumni și n-are bani
Nici de mîncare, sau medicamente
În timp ce politrucii talibani
Fac și desfac Guverne, Parlamente.
E un dezastru grav și general
Mai jos de-atîta chiar că nu se poate
Mai bine-n groapă decît la canal
Și cred că doar războiul mondial
Ne poate vindeca de lașitate!
Regretaților mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Mușat, Mihai Ungheanu, Raoul Șorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ștefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu”.
Corneliu Vadim Tudor