13.07.2018 00:16

Dumnezeu este tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre

Galerie foto

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.

Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. Evanghelia din Duminica a 7-a după Rusalii are o structură focalizată pe imaginea Mântuitorului ca Doctor al oamenilor şi pe vindecările Sale ca semne ale Împărăţiei vestite pretutindeni: Îl vedem pe Iisus întorcându-se la Capernaum, urmat de doi orbi în casa Sa, unde-i vindecă pe seama credinţei lor, minune urmată imediat de tămăduirea unui mut demonizat, descrisă lapidar şi sugestiv, şi de reacţia diferită, de minunare a mulţimilor, şi de indignare a elitei religioase a lui Israel. În final, avem imaginea procesiunii vestitoare şi atottămăduitoare a lui Iisus. O mare parte din Evangheliile rostite în duminicile de după sărbătoarea Rusaliilor au în vedere tocmai dimensiunea tămăduitoare a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, accentuând continuarea acesteia în Biserica întemeiată la Cincizecime. Ne putem închipui mulţimea de năpăstuiţi care-L îmbulzea pe Iisus, descrisă de altfel în multe locuri evanghelice, căutând să-L atingă, pentru că ieşea din El o putere care-i vindeca pe toţi. La fel se petrec lucrurile în preajma marilor sfinţi şi duhovnici cercetaţi necontenit de oamenii cu mari necazuri şi boli incurabile, ajunşi în situaţii - limită de viaţă. Dialogul terapeutic dintre cei doi orbi şi Medicul ceresc a avut loc în casă, iar nu pe cale, vindecarea petrecându-se înlăuntru, iar nu în văzul mulţimii, din motive de discreţie şi modestie. Atunci când omul este restaurat în calitatea sa esenţială de văzător al slavei lui Dumnezeu, Biserica ne prezintă vindecarea orbului din naştere, iar când ne înfăţişează vindecarea generală (a lui Israel) din orbirea păcatului şi obturarea vederii de către vălul Legii, ne înfăţişează miracolele celor doi orbi tămăduiţi de Iisus în Ierihon şi în Capernaum. Minunea vindecării celor doi orbi este urmată imediat de cea a exorcizării unui mut care-şi recapătă darul vorbirii şi are un efect imediat, de cascadă, provocând uimirea poporului („niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel”), dar, în acelaşi timp, şi invidia bârfitoare a fariseilor („cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”). Finalul acestui fragment biblic, un duplex evanghelic al minunilor legate de (re)dobândirea vederii şi a vorbirii, are alura unui rezumat destinat să contextualizeze şi să prezinte legătura dintre propovăduirea Evangheliei Împărăţiei pretutindeni, în cetăţi şi sate, şi tămăduirea tuturor prin cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos concretizată în vindecările operate de El reprezintă o continuare a unei bogate tradiţii vechi-testamentare despre Dumnezeu ca Marele şi Adevăratul Vindecător al lui Israel. Pierderea stării normale de sănătate a fost mereu legată de alterarea relaţiei cu Dumnezeu, de boala păcatului, iar restaurarea ei, de reintrarea în dialog şi invocarea adevăratului Vindecător. Lucrarea mântuitoare ca tămăduire nu se raportează doar la rănile trupeşti, ci are în vedere vindecarea omului întreg, trup şi suflet. Boala omului pe care Mântuitorul trebuie să o vindece este tumoarea mândriei. Remediul, leacul, medicamentul este moartea pe Cruce a lui Hristos şi Euharistia care face prezentă în chip nesângeros jertfa hristică. Mândria este întinsă, dar umflată şi goală pe dinăuntru, lipsită de substanţă. În acelaşi timp, ea este o boală, fiind o excrescenţă cauzată de păcatul originar al neascultării de Dumnezeu, deoarece oamenii, în loc să fie mulţumiţi în chip realist cu recunoaşterea fiinţei lor, cu deplina lor umanitate, au dorit să fie ca Dumnezeu. De aceea mândria este originea şi rădăcina tuturor păcatelor, iar salvarea se poate petrece prin smerenia desăvârşită a Mântuitorului Hristos, vindecătorul tuturor neputinţelor noastre. Pr. Santi Cosmin, Parohia „Sfânta Treime” - Viforâta