20.08.2014 08:19
Dinu Patriciu - un proiect politic post-mortem?
Galerie foto
ALINA MAVRODIN VASILIU
Trecerea prematură în eternitate a lui Dinu Patriciu a repornit ieri motoarele mașinăriei de tocat mărunt destine de vedete, indiferent pe ce scenă au evoluat ele. Apetitul unor jurnaliști de a le dezgropa viețile, cu tot ce au avut ele, și bun și rău, s-a dovedit a fi jenant de fiecare dată. Nu ca intenție, ci ca modalitate de realizare. Spun asta cu atât mai mult cu cât jurnaliștii n-au manifestat același interes pentru destinele respectivelor personalități remarcabile, în timpul vieții acestora.
{GOOGLE_AD_BOX1}
Cum ar spune-o un hâtru slobod la gură: „Bine că a murit, ca să aflăm ce mare a fost”. Cam așa se întâmplă acum și cu Dinu Patriciu, Dumnezeu să-l odihnească, despre care poporul află cu întârziere că a fost un mare om, un mare caracter, un bonom, un profesionist de top în afaceri, un politician redutabil. Bonus, un suflet trist rănit în dragoste, care nu s-a sfiit să recunoască, la valoarea lui, că „banii nu aduc fericirea”.
Așadar, iată cum Dinu Patriciu avea în biografia sa toate ingredientele unui destin public de excepție care ar fi trebuit să facă mare audiență în timpul vieții sale pământești și să constituie, cu ajutorul jurnaliștilor, un adevărat model de urmat pentru tânăra generație.
Din păcate, cu ajutorul dezinteresat (?) al presei tabloide, modelele au devenit pițipoancele și cocalarii, interlopii și „asistentele” care schilodesc limba română și se despoaie în ziare și în direct pe televiziunile naționale. De ieri, de când și-a încheiat socotelile cu treburile lumești, viața lui Dinu Patriciu a revenit în forță pe micile ecrane prin necroloagele mai mult sau mai puțin inspirate, pe care i le-au făcut și cei ce l-au cunoscut bine, și cei ce nu l-au cunoscut deloc dar care s-au simțit datori să se aflen treabă, când o jurnalistă îi întreabă.
Chestia asta mi s-a părut întotdeauna de-a dreptul indecentă și chiar imorală și mi-a reamintit ieri de o fază care mi s-a întâmplat acum un an, când eram sunată insistent de o realizatoare de la o televiziune națională ca să vorbesc despre o artistă (devenită și mai mare vedetă post-mortem!) pe care însă nu o cunoscusem personal, dar asta nu părea să conteze deloc pentru respectiva jurnalistă. Am refuzat-o politicos, în repetate rânduri, spunându-i ceea ce spun și acum, când mulți vorbesc despre Dinu Patriciu, deși puțini l-au cunoscut cu adevărat: este indecent să te folosești de imaginea unei personalități, mai ales atunci când ea nu mai este în viață, doar ca să ți-o aureolezi pe a ta, inventând povești ilogice pe care defunctul nu le mai poate infirma.
Concret, am mari îndoieli de exemplu că Dinu Patriciu, cel atât de hăituit politic în ultimii ani din cauza determinării cu care și-a apărat convingerile și a tăriei sale de caracter, ar fi putut lăsa PNL-ului un testament politic oral pentru a se combina cu PDL-ul, cu atât mai mult cu cât fosta Alianță D.A. (PNL-PD) eșuase lamentabil cu ani în urmă, lăsând mari cicatrici pe obrazul partidului său de suflet.
Dacă Dinu Patriciu și-ar fi dorit cu adevărat așa ceva în timpul vieții sale, putea să-și facă publice proiectele politice, inclusiv prin mijloacele de presă pe care le patrona. Și cu siguranță, dacă ar fi făcut-o, nu ar fi auzit din gura lui Traian Băsescu: „Rușine, Dinu Patriciu!” și nici nu ar mai fi suferit prigoana care, în bună măsură, sunt sigură că i-a grăbit sfârșitul.
Pe final, mai zic doar atât: cei care-l ridicau ieri în slăvi post-mortem pe Dinu Patriciu pentru convingerile sale de dreapta, pentru calitățile lui profesionale și artistice, dar și pentru opera lui umanitară, prea puțin cunoscute de publicul larg, s-ar fi cuvenit să-i fie scut viu pentru a-l apăra, cât a fost în viață, de prigonitorii săi politici, cu care-i văd acum înfrățiți electoral. Dumnezeu să-i ierte păcatele lui Dinu Patriciu, iar foștilor prieteni deveniți colegi de partid cu dușmanii săi (după ce-au ajuns parlamentari cu voturile PSD-ului!), să le dea mintea românului cea de pe urmă!