23.04.2014 08:12
"Cancerul, dragostea mea", carte sfâșietoare
Galerie foto
PETRE DRĂGUȚOIU
„Cancerul, dragostea mea” este titlul unei cărți de proză sfâșietoare, semnată de profesoara de Religie, dâmbovițeanca Mioara Grigore. Volumul reflectă realitatea crudă, primul capitol, intitulat „Căderea”, deschizând lucrarea cu următoarele cuvinte”: „cădeam, cădeam și nu mă mai opream, și parcă însăși viața mea părea o imensă și nesfârșită cădere”, fiind vorba despre un fapt real: autoarea, copil fiind, la șapte ani, a căzut în wc-ul din curte (cum sunt și astăzi acestea la țară) și a fost salvată, în ultima clipă, de un vecin care i-a auzit strigătele disperate și care a tras-o afară de cele două codițe:
„Cineva mă trăgea de codițe în sus, la lumină, la viață, la aer. (...) Și când am închis ochii și când mă lăsasem înghițită cu totul, atunci, ca prin minune, ceva mă zgârie pe obraz, dar mă zgârie atât de tare că reușesc să deschid ochii. Era o creangă de pom, venită de nicăieri și apărută de niciunde... (...) De-a lungul vieții înțelesesem un lucru: că acea creangă apărută în wc la 7 ani și care-mi salvase viața mai apăruse, într-o formă sau alta, în cele mai teribile momente ale vieții mele. Totul era s-o recunosc ca și minune”.
{GOOGLE_AD_BOX1}
Volumul, apărut la Biblioteca „Predania”, București, 2014, cuprinde și alte capitole cu titluri sugestive: „Scările”, „Supremația nodulilor”, „Împușcătura”, „Inutilitatea unei explicații”, „Zborul” sau „Marile întrebări din viața mea”. Din „Cuvântul înainte” al redactorului Anca Stanciu cităm momentul în care a cunoscut-o pe autoare, Mioara Grigore:
„În loc de introducere și bună-ziua, mămica lor îmi strigă, implorând: «Rugați-vă pentru mine... Am cancer! (...) De aceea, dragă cititorule, păstrează cartea asta nu în bibliotecă, ci în trusa de prim ajutor. Dureri de dinți, de inimă, de suflet, toate vor fi anesteziate odată ce vei începe să urmezi calea pe care-a mers și autoarea: aceea a rugăciunii pentru ceilalți, iar nu pentru sine. Și poți începe astăzi: cu Mioara”.
De altfel, chiar Mioara Grigore ne împărtășește cu atâta înțelepciune propria experiență, un adevăr impresionant la care a ajuns după un drum copleșitor:
„Și urlam, mă apucase urletul către Dumnezeu (...): într-o cabină de duș în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aș fi trăit lângă copilașii mei dacă n-aș fi trăit în primul rând pentru și în Dumnezeu”.