06.09.2019 00:21

"Bijuteria" din Cobia

Galerie foto

ŞTEFAN KHALIL

Seria îndelungată a istoriei mănăstirilor şibisericilor din judeţul Dâmboviţa oferită de cotidianul nostru aduce în astăzi în prim-plan mănăstirea ce aduce un giuvaier al trecutului şi al tradiţiei creştine. Aceasta reprezintă şi comoara ascunsă a localităţii Cobia, ce poartă acelaşi nume cu lăcaşul sfânt. Mănăstirea Cobia este unică în contextul monumentelor datorită decoraţiei sale exterioare din cărămidă smălţuită ce a fost adusă din Italia şi care îi dă aspect de imensă „bijuterie”. Aceasta este situată în partea de sud-vest a judeţului, pe drumul judeţean 703E, într-un peisaj ce îl poţi regăsi numai pe Câmpia Găieştilor. Comuna Cobia, străbătută de apele pârâului Cobiuţa, oferă locuitorilor ei, dar şi turiştilor ce aleg să o viziteze, o salbă de patru bisericuţe din lemn.Toate acestea datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea, care are şi dezvoltări planimatice specifice arhitecturii religioase din lemn dâmboviţene, printr-un adevărat regal arhitectural. Până la secularizarea averilor mănăstireşti, ctitoria Mănăstirea Cobia a funcţionat ca lăcaş de rugăciune pentru călugări greci. Părăsit, însă, ulterior de aceştia, aşezământul a devenit biserică de mir. Monumentul a fost construit între anii 1571 – 1572 de Badea Bolosin Stolnicul, sub conducerea lui Alexandru Voievod şi poartă hramul Sfântul Ierarh Nicolae. De-a lungul veacurilor, biserica a suferit diferite transformări, până la un moment dat, când nu mai rămăsese aproape nimic din ea. După anul 1680, biserica a fost reparată de către Pârvu Cantacuzino. Urmează din nou vremuri grele pentru lăcaşul de cult ai cărui colţi se prăbuşesc în timp, între anii 1723-1724. În anul 1752 a fost închinată Fundaţiei Filotime de la Pantilimon. În anii 1802, 1830 şi 1838 biserica este grav afectată de cutremurele prin care a trecut, dar aceasta este renovată, în acelaşi timp se realizează şi eforia spitalelor ce se ridică în veacul al XIX-lea de biserica devenită parohială. Acoperişul bisericii este refăcut abia în anul 1843, realizat sub îngrijirea eforiei. De asemenea, sunt reconstruite şi casele egumeneşti ce au fost construite pe beciurile boltite, acestea fiind situate undeva la sud-vest de biserică. În anul 1883, un cutremur devastator a surpat turla mare a naosului, dar şi o bună parte din zidurile altarului au fost afectate grav. Eforia Spitalelor este cea care a intervenit şi a reparat turla din lemn, înlocuind-o cu una mai groasă decât prima, care nu era la fel de frumoasă ca prima. Zidurile sunt refăcute, iar catapeteasma este construită şi a fost păstrată până în ziua de astăzi, fără să se schimbe nimic la ea. La începutul secolului al XX-lea, sub coordonarea arhitectului Horia Teodoru, ctitoria suportă o nouă restaurare. O altă restaurare se face de către Comisia Monumentelor Istorice în 1938. În urma unor sondaje stratigrafice ce au fost întreprinse de către Departamentul Monumentelor Istorice, între 1974 şi 1975, rezultă faptul că lăcaşul de cult nu a avut niciodată picturi murale. Se plănuieşte ca pentru viitor să se facă o pictură corespunzătoare planului arhitectonic al bisericii, o pictură inspirată din cea de la Bucovatul Vechi, Dolj şi din Bolnita de la Mănăstirea Cozia. În anul 1989, ctitoria avea nevoie urgent de reparaţii, deoarece starea ei era una deplorabilă. Din acest motiv, la iniţiativa preotului paroh Ioan Popescu, aşezământul a fost reabilitat, după ce acoperişul seprăbuşise iar biserica era în stare de degradare. Lucrările au fost, însă, oprite atunci şi au fost reluate abia în 1994. Acoperişul a fost refăcut, la fel şi turlele. Reparaţiile au fost suportate de către Departamentul Monumentelor Istorice, dar iniţiativa a avut-o atunci tot părintele paroh, Ioan Popescu. În 1995, lucrările au fost terminate. În anul 2001, biserica a fost pictată de artistul Romeo Andronic, un pictor cunoscut al zilelor noastre. Arheologii au făcut câteva descoperiri interesante în urma unor săpături, în zona ansamblului monastic de la Mănăstirea Cobia, au fost descoperite fundaţiile vechiului turn, contemporan bisericii (1571), la fel şi urmele vechiului zid de incintă. Mai mult decât atât, au apărut şi urmele unor locuinţe din secolul al XVI-lea.