09.08.2022 00:20

Baba şi Apocalipsa (I)

Că Marile Puteri ale lumii fac ceea ce au făcut dintotdeauna, iar superputerile mai abitir, nu este de mirare că s-a ajuns la îngrozitoarea tensiune internaţională de astăzi, fiind suficient doar scăpărarea unui băţ de chibrit şi planeta Pământ va sări în aer. S-a ajuns în starea explozivă de acum şi pentru că, după sfârşitul „Războiului Rece”, s-au acumulat noianuri de insatisfacţii, în funcţie de interesele economice şi politice ale câtorva actori cu pretenţii mondialiste.

Şi în acest moment, trei sunt cei mai neliniştiţi  şi mai orgolioşi actori geopolitici şi geo-economici, fiecare având îndreptăţirile sale, iar aceste „îndreptăţiri” le dictează acţiunile pe arena planetară. De pildă, Statele Unite ale Americii, rămase pentru vreo câteva decenii „stăpânul lumii”, sau, cum le-au văzut unii analişti geopolitici, „jandarmul mondial”, după prăbuşirea „lagărului comunist” în Europa de Est şi în imensitatea fostei URSS, au încercat să impună, fără să reuşească, deocraţia „made in USA”.

De fapt, sub această acoperire, Washingtonul a făcut jocul globalist/neocolonialist al corporatismului multinaţional, lovind, astfel, în orgoliul politico-militar al ursului rănit, Rusia postsovietică. Dar în interesele geospaţiale economice ale colosului extremoriental, şi am numit-o Republica Populară Chineză, un colos a devenit în „tempo di marchia” o ameninţătoare putere economică şi militară de care, dacă nu ţii seama, planeta poate fi incendiată. Şi, mai ales, dacă-i pătrunzi în propria ogradă cu intenţia vădită de a exporta acolo democraţia „made in USA”.

Căci, e bine să fac următoarele precizări: a încerca de a induce în conştiinţa opiniei publice că o superputere este cel mai „the best” model de urmat faţă de celelalte superputeri este o eroare de calcul psihopolitic. Şi această eroare vine din modul voit eronat de interpretare a statutului civilizaţional politic al unor superputeri sau mari puteri şi nu numai.

În fond nici Statele Unite, şi nici Rusia, nici China, ca să rămân la paradigma celor „trei generaţii” cu pretenţii mondialiste, nu pot fi cauţionate ca modelul cel mai demn de  a fi urmat, fiecare având o experienţă particulară de experienţă civilizaţional psihoistorică de care trebuie obligatoriu ţinut seama.

Va urma…

 

 

George Coandă

---