06.06.2019 00:19

A fost odată România...

Galerie foto

GEORGE COANDĂ

... o ţară undeva între nişte munţi frumoşi şi o mare albastră, chiar dacă i se zice, geografic, Neagră. Şi ţara asta cu nume de stea, România, de zână a zorilor, este atât de străveche pentru că neamul care a locuit-o, acum fiind pe cale de dispariţie, îşi pierde obârşia hăt, desparte în străfundurile istoriei, la începuturile lumii. El este una din rădăcinile Europei. Şi, înfruntând vremurile, neamul românilor, pentru că Dumnezeu l-a dăruit, pentru a-l încerca şi a-i socoti, voinţa de a fi, o vatră rotundă precum chipul soarelui, înconjurată de regate şi imperii care tot au vrut să ucidă această ţară vatră, şi încă mai vor, chiar dacă de prin 2007 încoace a fost primită, nu însă cu covor roşu şi cu pâine şi sare, într-un club select numit Uniunea Europeană, neinvintând- o şi la masa bogaţilor, aşadar neamul românilor s-a bătut cu romanii – cu ăştia, zice-se, altoindu-se în cele din urmă -, cu hunii, cu pecenegii, cu bizantinii, cu ungurii, cu otomanii, cu ruşii, unii râvnindu-le cu ardoare de tâlhari pământul, pe unii înfrângându-i, rezistând prin secole în Cetatea Carpaţilor şi pentru a dăinui şi-au zidit ţări, şi când împrejurările păreau a le fi potrivnice, au găsit în ei înşişi ENERGIA, VREREA, INTELIGENţA şi ÎNţELEPCIUNEA POLITICă de a-şi fi clădit o ţară ca o fortăreaţă salvatoare acum un veac – ROMÂNIA MARE. Este o poveste istorică frumoasă, nu-i aşa? Apoi marii tâlhari de la soare-răsare şi de la soareapune au ciuntit-o dându-şi mâna, românii însă nu s-au lăsat cu totul robiţi şi şi-au păstrat ţara-Vatră câtă le-a mai rămas în continuare, zidind-o înlăuntru în vremuri cu dictatorii. Şi când, nemaiavându-şi soarta oropsită, s-au ridicat pe baricadele unei revoluţii, crezând că şiau luat cu adevărat soarta-n propriile mâini, dintre ei s-au ivit nişte lotrii haini care, înţeleşi cu lotrii de pe aiurea, au prădat fără milă această frumoasă şi bogată ţară-Vatră. Şi, mai rău, au început să alunge neamul din propria Vatră străveche/străbună, momindu-l cu un trai mai ferice prin „alte zări de farmec pline” (şi pe acolo i-au făcut sclavi), ca să-i ia mai bine bogăţiile şi să vină alţii în locu-i. Şi ţara- Vatră a neamului românesc. Povestea asta nu v-aş fi spus-o dacă n-aş fi văzut lacrimile învăluind ca într-un zăbranic şi munţii frumoşi, şi marea cea mare şi albastră şi ţara cu nume de stea. Şi pentru că sufletul, Doamne, atât de rău mă doare, nu pot încheia, ca-n basmele copilăriei, cu „am încălecat pe-o şa...”. Mi-e tare teamă că veni-va ziua când eu, sau poate cei de după mine, vor spune cu tristeţe.... a fost odată România. Dacă va mai fi cineva din neamul meu s-o spună! Iar eu încă de acum plâng.