În timpul vieţii pământeşti a lui Iisus, exista în Ierusalim un loc numit Vitezda, o scăldătoare în care aveau loc vindecări, unde se aflau foarte mulţi orbi, surzi, neputincioşi, fiecare dintre ei sperând să fie primul care va intra în scăldătoare şi să se vindece. Într-o zi, Domnul a vizitat acest loc şi a văzut acolo un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Mântuitorul l-a întrebat: “Voieşti să te faci sănătos?”. Bolnavul i-a răspuns: „Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea” (Ioan 5, 6-7). Sărmanul om! A căutat timp de treizeci şi opt de ani vindecarea, dar nu a aflat pe nimeni care să-l ajute să intre în apă. „Doamne, nu am om, nu am pe nimeni”. Ce singurătate, ce abandonare! Dar şi imaginea resemnării, pentru că aştepta fără nici o speranţă. Situaţia care ni se pare de excepţie la slăbănogul de la Vitezda, un om bolnav, lipit de pământ, zăcând de treizeci şi opt de ani între oameni, nu singur, era a întregii lumi de acolo şi de atunci. Noi suntem aceiaşi oameni care stăm, ne-am naturalizat într-o situaţie pe care nu o vrem, dar pe care o avem, nu ne convine, suntem mereu nemulţumiţi, mereu reproşăm cuiva ceva şi mai ales lui Dumnezeu; de două mii de ani lumea îi reproşează lui Dumnezeu orice. Deci, situaţia de la Vitezda este a noastră. Ne întrebăm în fiecare zi, după ce a trecut ziua pe care I-am cerut-o Lui Dumnezeu, căci cerem zile la El, dar ne-am pus şi problema: pentru ce mi le dai, Doamne? Ce fac eu cu aceste zile? Este puţin o zi?! Este imens! Într-o zi sau făcut toate, dar într-o zi poate să dispară lumea. Deci este imens! Dar ce am făcut eu cu această imensitate? Nu am făcut nimic! Azi aşa, mâine aşa, au trecut şaptezecioptzeci de ani şi am rămas pe rogojina de la scăldătoarea Vitezda, nu m-a ridicat nimeni, nici nu am ridicat pe celălalt, nici nu m-am ridicat. Este oare fără rost întrebarea Lui Dumnezeu: „Vrei să te faci sănătos?”. Slăbănogul putea să-i răspundă că se simte bine acolo, căci dacă se făcea sănătos, trebuia să se apuce de muncă, nu mai aştepta pâinea aruncată de la ceilalţi; şi noi, ca să scăpăm ieftin, scoatem un leu din buzunar, îl dăm, dar acela rămâne acolo şi noi mergem mai departe, el rămâne ceea ce este şi noi ceea ce suntem. Să recunoaştem că problema Învierii nu ne atinge. Ne-am propus vreodată să înviem? Cum să înviem dacă nu ştim ce vrem!? Şi cum să vrei dacă nu vrei!? Lucrurile mari le facem mici, în loc pe cele mici să le ridicăm, noi şi pe Dumnezeul nostru Îl facem mic. El S-a lăsat pe mâna noastră de două mii de ani şi noi L-am făcut tare mic. Mai intuim noi dimensiunile Lui Hristos, cât de frumos este, cât de minunat, cât de puternic, cât de bun!? Îl punem în rând cu alţii, ca pe un personaj, unul printre alţii. Şi dacă taxăm şi pe Dumnezeu aşa şi Îl facem mic, cum ne vom face noi mari, unul pe altul? Căci nu trebuie să te faci tu mare peste ceilalţi, ci toţi să îl facem pe fiecare mai mare ca noi. Aceasta este ÎNVIEREA!

Pr. Gheorghe Viorel- Mugurel, Parohia Pucioasa I