Duminica Vameşului şi a Fariseului deschide Prioada Triodului, timp de meditaţie, de urcuş duhovnicesc şi de pregătire pentru Sfintele Paşti, prin imnografia şi rânduielile liturgice rânduite de Biserică în timpul celor zece săptămâni ce intră în componenţa sa. Cele zece duminici care corespund acestor săptămâni sunt adevărate trepte de desăvârşire duhovnicească şi contribuie la imprimarea unei stări de rugăciune şi pocăinţă în viaţa credinciosului. Prima duminică ne aduce înainte doi oameni care vin în templu să se roage: un fariseu virtuos dar mândru şi un vameş păcătos dar smerit. Fariseul stătea la rugăciune mândru şi semeţ ridicându-şi ochii fără nicio remuşcare, mărturisindu- şi slava proprie, pe când vameşul se bătea în piept mărturisindu-şi păcatele şi temându-se de judecata ce-i va fi adusă. Fariseul transformă mulţumirea adusă lui Dumnzeu într-o mulţumire de sine şi în plus îi judecă şi pe alţii. Vameşul nu numai că nu judecă pe nimeni, dar nici nu se consideră vrednic să stea înaintea lui Dumnezeu, retrăgându-se într-un colţ al templului. Aşadar, două stări sufleteşti diferite, două firi diferite ca vocaţie şi structură umană. Rugăciunea este singura stare care îi uneşte. Chiar dacă unul se roagă smerit, spre folosul său sufletesc, iar celălalt este cuprins de mândrie, spre dauna sufletului său, amândoi sunt în rugăcine, în templu, arătând prin aceasta că amândoi conştientizează fundamentul existenţial al omului, care constă în căutarea unui dialog cu Dumnezeu. Esenţa acestui fragment evanghelic este smerenia. Rugăcinea smerită este icoana omului smerit. Aşa cum este omul, aşa va fi şi rugăcinea lui. Nu putem să-l păcălim pe Dumnezeu în rugăciune; vedem că Dumnezeu preferă un păcătos care se căieşte şi se smereşte dorind să-şi schimbe viaţa, decât un drept care se mândreşte cu faptele lui cele bune. Ne spune Evanghelia că vameşul s-a întors la casa lui mai îndreptat decât fariseul. Când omul se smereşte, el se goleşte de sinele egoist şi se umple de prezenţa iubitoare şi milostivă a lui Dumnezeu. Dar când omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezenţa lui Dumnezeu. Aici greşeşte de fapt fariseul, căci de altfel era om drept care respecta poruncile Creatorului întocmai. Ce rost are însă să spui ceva despre tine în faţa Celui care ştie tot adâncul tău? Suntem îndemnaţi aşadar să imităm şi faptele bune ale fariseului, dar să cultivăm şi smerenia vameşului, pentru că şi noi suntem în egală măsură atât “vameşi”, cât şi “farisei”. Suntem îndemnaţi să preţuim câştigurile fiecăruia dintre cei doi şi să ne luptăm cu eşecurile amândurora: “Să ne sârguim a urma virtuţile fariseului şi a râvni smerenia vameşului; urând necuviinţa greşelilor de la amândoi, adică trufia şi pierderea” (Canonul Utreniei, Cântarea a 5-a). Cu alte cuvinte, avem de învăţat de la amândoi. De la fariseu efortul de a împlini poruncile lui Dumnezeu, iar de la vameş pocăinţa şi smerenia. Dintre acestea două, mai plăcute înaintea lui Dumnezeu sunt umilinţa şi smerenia, decât dreptatea şi corectitudinea. Însă amândouă sunt în egală măsură, căi prin care putem ajunge la rugăciune. Vameşul, din păcătos a devenit drept, prin cuvintele care au devenit adevărată rugăcine a inimii: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Preot Nica Ştefan, Parohia Butoiu de Sus