GEORGE COANDĂ

Am stat câteva zile în cumpănă dacă ar fi nimerit sau nu a-mi da cu părerea despre acea lovitură de stat înecată în Bosfor din Turcia. Mi-am tot zis că n-are nicio legătură cu România până când, urmărind cu atenţie ecourile din mass media şi de la Bruxelles şi Washington, mi-am dat seama că acel eveniment sângeros militar şi politic de la Istanbul şi Ankara a produs o neliniştitoare undă de şoc care ne poate atinge.

Şi, care, deja, într-un fel ne-a atins. Pornită ca o încercare de doborâre de la putere a preşedintelui în exerciţiul funcţiunii al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, de către armată, care, prin Constituţie, aşa cum a gândit-o fondatorul statului turc modern de după Primul Război Mondial, Kemal Mustafa – Atatürk, este garant al acestui stat, laic şi democratic, lovitura la sultan a eşuat. Neaşteptat chiar pentru unii analişti avizaţi politic şi militar. Şi asta din cauza unei trădări din lăuntrul acestei celei de a doua armate, şi numericeşte şi ca forţă, din NATO. Ar fi fost îndreptăţită această lovitură de stat împotriva sultanului Erdogan – aţa cum este văzut stăpânul de la Ankara – dacă ar fi reuşit? Se pare că da, atâta vreme cât Erdogan îndreaptă, fără dubiu, Turcia spre o dictatură personală şi spre reislamizarea oficială a statului. Ceea ce, dacă se va produce, va anula întreaga moştenire kemalistă şi va arunca acest mare stat anatoliano-oriental în haos. Acea parte a armatei care a încercat lovitura a perceput pericolul şi a acţionat la disperare.

Dar nu-mi propun o despicare a firului în patru, privind situaţia politică internă complexă a Turciei care a stârnit frisoane geopolitice în UE şi NATO şi satisfacţie la Kremlin. Aminteam de unda de şoc declanşată de evenimentele de la Istanbul şi Ankara şi care este posibil să pună România într-o situaţie geopolitică dificilă, de ce nu periculoasă. Şi nu fac trimitere atât la relaţiile economice masive şi profitabile, şi pentru Turcia şi pentru România în acest moment, dar care ar putea resimţi o recesiune nedorită, cât mai ales la situaţia nefericită militar geostrategică în care ne vom afla dacă Ankara nu va mai fi capabilă să fie principalul pilon de rezistenţă la flancul de sud-est al NATO şi UE, lăsând Marea Neagră la discreţia puseurilor imperialist ţariste ale Kremlinului care şi-o doreşte un „lac rusesc”. România, indiferent câte trupe americane şi brigăzi internaţionale NATO ar avea pe teritoriul său, ar rămâne unica structură de rezistenţă în faţa acestor puseuri, Bulgaria, din păcate, jucând la două capete, neascunzându-şi simpatia panslavă faţă de Moscova. Or România, datorită unor politici profund trădătoare ale guvernanţilor săi, militar este 0 (zero). Şi am aflat cu stupoare că NATO nu ne-a cerut, pentru a intra în structurile sale, să fim stupid de obedienţi, ceea ce, de vreme ce suntem, este o dovadă certă de trădare de ţară.

Trupele de uscat, ca dotare şi forţă de contrareacţie la un atac din afară, sunt la nivel de 0 (zero). La acelaşi nivel se află marina militară şi forţa aeriană. Iar industria de armament a fost pusă pe butuci – şi aici trădarea guvernanţilor a fost şi este criminală – o industrie cândva recunoscută, pentru performanţa sa, în întreaga lume. A trebuit să vină această „defecţiune turcă” nenorocită care ne-a lăsat singuri în calea „Siberiilor de gheaţă” şi, din punct de vedere militar – ierte-mi-se sintagma vulgară – ne-a prins cu fundul gol ca să primim nimicitor şuturile Krasnaia Armia. Vor învăţa ceva din această lecţie şi undă de şoc turcă, şi Parlamentul, şi Palatele Cotroceni şi Victoria? Sau trădarea îşi va face de cap ducând la pierzanie România? Sper ca poporul român să sancţioneze această trădare şi să se salveze. Deşi este greu de spus cum ar putea-o face, dacă nici NATO, nici UE nu pot. Doar paliative ne oferă. Mi-e teamă să nu ne rămână ca unică soluţie încă o... mămăligă care să explodeze la comandă în pieţele publice, pentru ca apoi să se înfrupte din ea cei care se pricep să pună la cale „revoluţii” şi „alte căderi de guverne” democratice.