CODRUŢ MIRON

Dincolo de Cercul Polar al continentului nord american, există Prudhoe Bay, Alaska sau Sagavanirktok, după numele vechi din timpul Imperiului Ţarist.

Tundra întinsă între malul Mării Beaufort până în lanţul muntos Brooks Range îmi descoperă o altfel de viaţă aici, cu un trai în condiţii extreme. Aveam să mă conving de acest lucru imediat după angajarea mea la compania petrolieră unde aveam să învăţ cum se trăieşte în aceste locuri sterpe, alături de alţi geologi, ingineri de foraj, chimişti, constructori, proiectanţi, cercetători, mecanici cu diverse specializări sau lucrători în mentenanţă, personal auxiliar, bucătari, medici şi lista poate continua.

Cu toţii însă aveam ceva în comun: lăsam acasă familiile, prietenii, pe cei dragi, pentru a lucra în Prudhoe Bay, Alaska, într-un timp în care piaţa muncii din Canada ajunsese să fie serios afectată de preţul mondial scăzut al petrolului.

Reguli de siguranţă scrise cu sânge

Cunoştinţele acumulate în România din vremea când eram student al Facultăţii de Geologie din cadrul Universităţii din Bucureşti aveau să se dovedească de un real folos în completarea bagajului meu profesional. Acestuia avea să i se adauge experienţa americană şi canadiană, dobândită de-a lungul anilor. Aveam să lucrez în diverse echipe de lucru, fiecare cu politica ei de muncă.

Am stabilit contacte şi relaţii cu oameni care vin aici de zeci de ani şi de la care încă ascult fascinat istorisirile locului. În urmă cu 30 chiar 40 de ani, viaţa aici era diferită, povestesc mulţi dintre ei, fiindcă nu existau atât de multe restricţii, iar ritmul muncii era mai lent. În prezent, companiile petroliere care deţin teritoriul au fost nevoite să introducă atât de multe proceduri de siguranţă, încât chiar şi o simpla ieşire cu camionul în decor sau în tundră nu se face fără completarea unui formular special.

La prima vedere, regulile de siguranţă par absurde, dar multe dintre ele au fost scrise la propriu, cu sânge. Au existat atât de multe accidente fatale de-a lungul anilor, încât companiile de aici au ajuns în prezent să aibă reprezentanţi ai controlului calităţii şi siguranţei lucrătorilor la orice nivel.

1970, anul ce a marcat Alaska

Puţini turişti se încumetă să ajungă până la aceste tărâmuri. De obicei, sunt doar cei aflaţi în expediţii legate de evoluţia ecosistemelor locale influenţate de încălzirea globală sau diverse activităţi ale locuitorilor acestei zone. Rigurile care încă mai sapă aici pentru petrol au devenit astăzi din ce in ce mai puţine, deşi cu ani în urmă, 20 de mii de lucrători erau rulaţi lunar, în perioada când se construia ţeava de petrol Trans-Alaska Pipeline. Situaţia este diferită acum, iar numărul celor sosiţi aici lunar ajunge doar la 6-7 mii de lucrători.

Aceasta desfăşurare de forţe din Prudhoe Bay este crucială însă pentru economia statului Alaska, care depinde de extracţia resurselor naturale. Companiile de aici au fost cele care au susţinut încă din anii 1970 dezvoltarea infrastructurii, a programelor sociale şi educaţionale ale zonei, prin taxele statale plătite şi donaţiile particulare făcute. Aşa începe povestea acestui teritoriu, numit Prudhoe Bay din Alaska, un ţinut care, în 1867, anul cumpărării teritoriului de către Statele Unite ale Americii, nu reprezenta prea mult. Astăzi, decizia Senatului din acea vreme a Statelor Unite s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune luate vreodată, în pofida scepticilor vremii care l-au considerat atunci pe secretarul de stat William Seward lipsit de simţul realităţii.

Anul 1970 avea să devină o cotitură în destinul acestui teritoriu prin aprecierile potenţialului unui zăcământ uriaş la acea vreme. În prezent, prin tehnologia forajului direcţional, se pot accesa încă aici cantităţi mari de petrol recuperabil din vechile zăcăminte sau din noi structuri geologice, greu accesibile cu ani în urmă. Companiile şi lucrătorii de aici au înţeles foarte bine necesitatea continuării forării pentru petrol ca resursă de energie, dar şi ca produs de bază pentru industria petrochimică.

Viaţa trăită la -50 grade Celsius

La îmbarcarea către Prudhoe Bay, Alaska, primim echipament de urgenţă pentru condiţii arctice, echipament care ne va însoţi tot timpul şederii noastre aici. Tot aici nu ne vor lipsi nici ochelarii de protecţie, impuşi de regulament, a fi purtaţi atât de şofer, cât şi de pasageri în timpul deplasării cu un vehicul. Asta pentru că niciodată nu poţi anticipa căderea unor bolovani mari de gheaţă sau a unor pietre pe parbrizul maşinii. Zilele trec câteodată repede, alteori parca au încremenit într-un timp încăpăţânat. Iarna, soarele nu răsare decât puţin la linia orizontului, la începutul şi sfârşitul anotimpului, iar temperaturile ce ajung la -40 sau -50 grade Celsius cu factorul vânt ne ţintuiesc mai tot timpul înăuntru.

De aici rezultă deficienţe în asimilarea vitaminei D, îngrăşarea organelor interne peste măsură, creşterea numărului celor cu afecţiuni ale inimii sau probleme cauzate de stres. Condiţiile meteorologice în anotimpul aspru au fost împărţite în trei faze: în prima dintre ele, circulaţia se desfăşoară normal în zonă. În faza a doua, se circulă în convoi de cel puţin două maşini, iar în faza a treia, totul se opreşte, oamenii rămânând blocaţi la locul de muncă sau în campus până la revenirea la faza a doua. Faza a treia este cea în care vântul bate atât de tare, încât vizibilitatea este zero, iar elicopterul de salvare nu poate zbura în cazul unui accident major. Vara însă totul înverzeşte şi se retrezeşte la viaţă, iar în zilele clare, în care un albastru imens străpunge spaţiul până departe, sentimentul speranţei revine ca un bumerang aruncat cu un an în urmă.

Serile crepusculare au un farmec aparte, adus de ceaţa lăptoasă care învăluie tundra într-o haină fină, un peisaj minimal definit doar de cer şi pământ, în care nu există nici măcar o tufă sau un pâlc de copaci. Este doar iarbă crescută pe un sol tânăr, brăzdat de mini canale în care apa şia făcut loc cum a putut. În unele zone a ajuns să formeze estuare, în altele - mlaştini sau mici lacuri. Este uimitor să vezi cum, dintr-o iarnă atât de aspră, vara reuşeşte să aducă la viaţa atât de multe insecte, licheni, păsări care revin, toată fauna locală dominată de impresionantul urs polar. Concomitent cu încălzirea globală, ursul polar a început treptat să fie dominat de ursul Grizzly, care a migrat către nord chiar mai mult decât se aşteptaseră oamenii, fiindcă se credea că este incompatibil genetic cu ursul polar.

În urma împerecherii însă a celor două specii a rezultat un hybrid, cu puterea unui urs polar şi cu agresivitatea şi simţurile unui Grizzly, adică un super-urs.

„Drumul sfârşitului lumii”

În zilele clare şi liniştite, mergem singuri sau în grupuri mici pe cel mai de nord drum, care poartă numele de „Drumul sfârşitului lumii” (The End of the World Road), unde admiram Marea Beaufort. Există o senzaţie că de aici sunt cu mult mai aproape de Europa, de România, fiind diametral opuse prin Oceanul Arctic.

Poate într-o zi voi putea naviga cu uşurinţă oriunde şi în orice direcţie, dar deocamdată mă mulţumesc cu priveliştea sfârşitului de continent nord american de la marginea îngheţată a Marii Beaufort, care aduce atât de viu în faţă sentimentul finitului.

Această tundră are ceva din imaginea pământului primordial, dinainte de mişcările tectonice, un relief care aşteaptă să fie modelat de viaţă, să fie descoperit de oameni.